Rolul Religiei în Activitatea Sociala

Introducere

Intrarea în secolul XX a fost dominată de un scepticism generalizat în ceea ce privea atât rolul cât şi viitorul religiei în societatea modernă. A fost perioada in care gândirea occidental-europeană ducea la extrem consecinţele pozitivismului epistemologic exacerbat, ‘profeţii suspiciunii’ anunţând cu multă emfază caracterul retrograd, inutilitatea şi iminenta dispariţie a religiei. Marx a fost primul teoretician social care a văzut în religie unul din factorii principali ce se opuneau progresului şi schimbării sociale. ‘Religia este opiumul popoarelor’, ‘este doar soarele iluzoriu care se roteşte în jurul omului atâta timp cât omul nu se roteşte în jurul său însuşi’, opina Marx în 1844. Mergând mai departe în aceeaşi direcţie, Nietzsche anunţa în 1885 prin intermediul nebunului din Aşa grăise Zarathustra moartea lui Dumnezeu şi naşterea lui der Übermensh, pentru ca nu cu mult mai târziu Freud să pretindă a da loviturile finale religiei şi omului religios. Viitorul unei Iluzii (1927), lucrarea în care Freud glosează nemijlocit pe tema rolului şi al viitorului religiei, se încheia pe un ton cinic, cu pretenţii programatice de acţiune, ce se doreau a rezolva în mod irevocabil această „maladie” a societăţii moderne .

După aproximativ un secol, constantăm că există un acord aproape unanim în rândul sociologilor conform căruia, ca tendință pe termen lung, religia în biserica tradițională înregistrează un declin în majoritatea țărilor occidentale – cu excepția semnificativă a SUA . Influența religiei s-a diminuat prin toate cele trei dimensiuni ale laicizării, așa cum au prezis majoritatea sociologilor secolului trecut. Însă cu toate acestea nu putem zice ca aceștia au avut deplină dreptate și că pe măsură ce înaintăm în modernitate, chemarea religioasă și-a pierdut din putere. O astfel de concluzie ar fi îndoilenică din câteva motive:

1. Poziția actuală a religiei în majoritatea țărilor occidentale este mult mai complexă decât sugerează susținătorii tezei laicizării. Credința religioasă și spirituală rămâne puternică și reprezintă o forță motivațională în viețile multor oameni, chiar dacă nu aleg să se roage formal în cadrul bisericilor tradiționale. Unii oameni de știință au sugerat că a existat o mișcare către “a crede fără să aparții.” (Davie, 1994). După cum se observă oamenii își păstrează credința în Dumnezeu sau într-o forță superioara, dar practică și își dezvoltă credința în afara formelor instituționalizate ale religiei.

2. Laicizarea nu poate fi măsurată doar în funcțiede calitatea de membru al bisericilor trinitariene. A face asta ar însemna să neglijăm rolul tot mai important al credințelor neoccidentale și al noilor mișcări religioase, atât la nivel internațional cât și în nteriorul țărilor industrializate.

3. Există puține dovezi ale laicizării în societățile neoccidentale. În multe zone din Orientul Mijlociu, Asia, Africa și India, fundamentalismul islamic dinamic și vital pune sub semnul întrebării occidentalizarea. Ortodoxia răsăriteana a fost îmbrățișată din nou cu înflăcărare de către cetățeni în zone ale fostei Uniuni Sovietice după decenii de reprimare a bisericii de către conducătorii comuniști.

Acest sprijin entuziast al religiei în jurul lumii este, din nefericire, oglindit la fel de bine și de conflictele religioase. Așa cum religia poate fi o sursă de alinare și suport, la fel de bine ea poate fi , și continuă să fie, la originea unor lupte și conflicte sociale intense.

Chiar dacă formele tradiționale ale religiei iși pierd într-o oarecare măsură din putere, religia încă rămâne o forță critică în lumea noastră socială. Interesul pentru religie, în formele sale tradiționale și în cele noi, pare să fie durabil în timp. Religia asigură multor oameni răspunsuri la întrebări complexe despre viață și destin, întrebări la care rațiunea nu poate oferi răspunsuri satisfăcătoare.