Sărăcia - fenomen socio-economic disfuncțional

In general se face o distinctie intre saracia absoluta (subzistenta) si saracia relativa. Charles Booth a stabilit un standard consecvent al saraciei, care se refera la lipsa conditiilor necesare (conditiilor de baza) pentru a sustine o existenta fizica sanatoasa – hrana suficienta si adapost care sa faca posibila functionarea eficienta a corpului. Booth a presupus ca aceste conditii necesare sunt mai mult sau mai putin identice pentru oameni cu varste si fizic echivalente care traiesc in orice tara. Acest concept este in mod fundamental cel intrebuintat cel mai frecvent in analiza saraciei in lume.

Definitiile de subzistenta ale saraciei prezinta numeroase insuficiente, indeosebi atunci cand sunt formulate sub forma de nivel specific al venitului. Cu exceptia cazului in care este pozitionat foarte sus, chiar daca permite ajustari, un singur criteriu de saracie are tendinta de a demonstra ca anumiti indivizi sunt socotiti ca fiind deasupra pragului de saracie, cand de fapt venitul lor nu este suficient nici macar pentru nevoile lor fundamentale de subzistenta. Calcularea subzistentei in saracie nu tine seama de impactul standardelor de viata care sunt in general in crestere. Este mai realist sa ajustam ideile despre nivelurile saraciei in functie de normele si asteptarile intr-o societate pe masura ce are loc cresterea economica. Majoritatea populatiei lumii traieste in locuinte care nu contin o baie sau un dus; dar ar fi greu sa nu consideram apa curenta drept o necesitate intr-o societate industrializata. Insa, problemele legate de formularile saraciei relative sunt complexe. Criteriile legate de venit sunt si de aceasta data folosite la modul general, dar ele ascund variabile in nevoile afective ale oamenilor.

In Marea Britanie, pe treapta cea mai de jos a sistemului de clasa traiesc foarte multi oameni in conditii de saracie. Multi sufera de o alimentatie neadecvata si traiesc in conditii insalubre, avand o rata a existentei mai scazuta decat majoritatea populatiei. Cu toate acestea, oamenii bogati deseori au o idee vaga despre gradul de raspandire al saraciei.

Acesta nu este un fenomen nou. In 1889, Charles Booth a publicat o lucrare care arata ca o treime din londonezi traiau intr-o saracie crunta (Booth, 1889). Rezultatul a fost un protest public. Cum se putea ca, intr-o tara care la vremea respectiva era probabil cea mai bogata din lume, aflata in centrul unui imperiu masiv, saracia sa fie atat de raspandita? Activitatea lui Booth a fost preluata de catre generalul William Booth de la Armata Salvarii. Lucrarea sa “In Darkest England and the Way Out” se deschidea cu cifre luate din calculele lui Charles Booth, care aratau ca in Londra exista 387.000 de oameni “extrem de saraci” 220.000 care “aproape mor de foame” si 300.00 care “mor de foame”. Intr-un an s-au vandut aproape un milion de exemplare din cartea lui William Booth, atat de mult captivase imaginatia publicului. El propunea ca saaracia sa fie drastic redusa prin intermediul unor programe practice de reforma si asistenta sociala.

Spre deosebire de Statele Unite si de multe alte tari, unde exista un “prag al saraciei” delimitat in mod oficial, in Marea Britanie interpretarile saraciei ca atare nu sunt oferite de catre guvern.

Studiile din Marea Britanie defineau persoana care are un venit egal sau mai mic decat nivelul ajutorului social ca traind “in saracie”. Ajutorul social se referea la ajutorul in bani, platit persoanelor al caror venit nu atingea nivelul considerat necesar pentru subzistenta. Oamenii cu venituri cuprinse intre 100% si 140% din ajutorul social erau socotiti ca traiesc “la limita saraciei”. Ajutorul social nu mai exista, dar ultimele cifre disponibile continua sa faca referire la perioada in care se afla in uz.

Numarul persoanelor care traiesc in saracie sau la limita acesteia a crescut in mod dramatic pe parcursul anilor ’80. In 1979, sase milioane de oameni, 12% din populatia Marii Britanii, se aflau in prima categorie, iar 22% in ambele categorii combinate. Cifrele pentru 1987 erau de 19% si respectiv 28%; zece milioane de oameni traiau in saracie si alte cinci milioane traiau la limita acesteia. Aproximativ doua treimi din cresterea totala, din cele doua categorii reprezenta rezultatul cresterii somajului pe parcursul perioadei.

Cine sunt saracii? Oamenii din urmatoarele categorii au cele mai mari sanse sa traiasca in saracie: somerii, cei care au slujbe cu program redus sau nesigure, oamenii in varsta, bolnavii si handicapatii, membrii familiilor numeroase si/sau membrii familiilor cu un singure parinte. Multe persoane care au fost platite in mod rezonabil pe parcursul vietii lor de angajati au parte de o reducere drastica a venitului la pensionare. Familiile cu un singur parinte, aproape toate conduse de femei, alcatuiesc un procent in crestere din numarul saracilor. Somajul ridicat din anii ’80 si de la inceputul anilor ’90 nu pare a avea sanse sa scada in viitorul apropiat, iar somajul prelungit al unor oameni conduce din ce in ce mai multe familii catre saracie.