Socialitate, Sociabilitate, Socializare

Una din calităţile fundamentale ale omului este aceea de fiinţă socială, de fiinţă grupală. În afara societăţii, omul este pus în faţa unei alternative tragice: să piară sau să se dezumanizeze. “Calitatea omului de a fi fiinţă socială şi proprietatea societăţii de a se constitui ca formă a inter-existenţei oamenilor”1 pot fi cuprinse într-un singur termen şi anume, acela de socialitate. Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a societăţii şi ea se distinge de sociabilitate, care desemnează „capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de a se integra în societate”.

G. Simmel a remarcat faptul că sociabilitatea cuprinde numai manifestările pozitive ale socialităţii : altruismul, cooperarea, gregarismul, întrajutorarea etc. Deci, sociabilitatea poate fi definită ca fiind o formă, un tip de socialitate. Ion Ungureanu sugerează că în timp ce sociabilitatea este o dimensiune cantitativă a societăţii („a formelor de inter-existenţă umană”) socialitatea reprezintă o dimensiune calitativă a societăţii. De aceea, conchide autorul mai sus citat, pentru a cunoaşte societatea trebuie să analizăm corelativ sociabilitatea şi socialitatea. Se observă că anumite forme de socialitate (cooperatoare sau concurenţiale, dominatoare sau participative etc.) generează sau permit diferite grade de manifestare a sociabilităţii.

Vilfredo Pareto corelează sociabilitatea cu disciplina: „Societatea este imposibilă fără oarecare disciplină şi, în consecinţă, între necesitatea sociabilităţii şi cea a disciplinei există o strânsă legătură.” El analizează sociabilitatea ca o formă “reziduală” a disciplinei. Aceasta de pe urmă constituie modalitatea prin care actorii sociali stimulează şi controlează asocierea dintre indivizii umani. În viziunea lui, sociabilitatea măsoară mărimea unei clase de sentimente sau instincte, dintre care cele mai importante sunt: sentimentul de “noi”, nevoia de uniformitate, mila şi cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei şi ascetismul.

Pe de altă parte, socialitatea este strâns legată de socializare. Omul nu se naşte ci devine fiinţă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare. Aceasta de pe urmă reprezintă procesul prin care organismul biologic „Homo sapiens” se transformă într-o fiinţă socială, într-un membru efectiv al societăţii. Socializarea este procesul psiho-social de transmitere - asimilare a atitudinilor, valorilor, normelor, concepţiilor, modelelor de comportament specifice unui grup în vederea formării, adaptării şi integrării sociale.

B. Bernstein consideră că “efectul socializării este să-i facă pe oameni siguri şi previzibili”, întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul devine conştient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele principii care acţionează în societate”. În opinia lui, socializarea este procesul prin care individul dobândeşte o anumită identitate culturală şi în raport cu care reacţionează, nu rămâne inert, pasiv.

Evidenţiind funcţiile principale ale socializării (de “normalizare” a vieţii sociale, de asigurare a continuităţii şi coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilităţii şi funcţionalităţii structurilor sociale), J.L. Child defineşte socializarea ca acel proces prin care individul este orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu standardele grupului din care face parte”.

Abordând problema dintr-o perspectivă culturologică, R. Linton, A. Kardiner şi E. Sapir au substituit noţiunea de “relaţii sociale” cu cea de “raporturi culturale” precum şi cea de “socializare” cu cea de “enculturaţie”. Ca proces de enculturaţie (de învăţare), socializarea este un proces de interiorizare a valorilor şi normelor unei culturi date ce facilitează conformitatea şi consensul (pentru că permite adecvarea comportamentelor la valorile şi normele sociale).

“Conformitatea sau obedienţa la normele sociale se datorează contribuţiei a cel puţin trei factori:

a) procesul de internalizare a normelor;

b) faptul că, adeseori, individul nu este “conştient” de posibilitatea alegerii unor moduri alternative de comportament;

c) conştiinţa faptului că încălcarea normelor atrage după sine sancţiuni punitive, în timp ce conformitatea constituie un comportament socialmente normal.”

Spre deosebire de conceptele care pun în evidenţă aspectul producerii conformităţii prin socializare, există şi puncte de vedere care susţin caracterul activ, dinamic al acestui proces în cadrul căruia se schimbă nu numai individul ci şi mediul social.

Concomitent cu procesul socializării are loc şi cel al personalizării. În procesul de asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul îşi exersează şi dezvoltă totodată gândirea, imaginaţia, capacitatea creatoare.

Susţinătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de “maturizare”, de dezvoltare progresivă care “permite identificarea individului cu ceilalţi membrii ai societăţii din care face parte, discernământul faţă de mesajele primite şi capacitatea de personalizare, adică afirmarea individului ca persoană unică”.

În concluzie, putem spune că, pe de o parte, socializarea presupune un proces de învăţare socială, are deci o latură conformistă, iar pe de altă parte, un proces de “schimbare perpetuă a mediului social”, are deci o latură activă.

Socializarea are o multiplă semnificaţie: psihologică, culturală şi sociologică şi, în acelaşi timp, ea nu se identifică nici cu adaptarea, nici cu integrarea. Conţinutul intrinsec al conceptului de socializare se referă la maturizarea copilului prin interiorizarea cerinţelor şi motivelor sociale (semnificaţia psihologică), la învăţarea unor noi roluri sociale, a drepturilor şi obligaţiilor aferente acestora (semnificaţia sociologică), precum şi la internalizarea valorilor şi a normelor unei culturi (semnificaţia culturală). Nefiind epuizat de nici una dintre aceste dimensiuni conceptuale separat, procesul de socializare nu se identifică nici cu procesul adaptării sociale (ajustarea trăsăturilor personalităţii şi a conduitei într-o situaţie de interacţiune socială) şi nici cu cel al integrării sociale sau culturale (gradul de coeziune a elementelor unei societăţi, culturi, organizaţii etc.)”

Natură versus educaţie. Educaţie versus natură.

A. Importanţa experienţei sociale

Timp de două secole, savanţii s-au întrebat dacă identitatea şi comportamentul nostru sunt determinate de moştenirea biologică sau de experienţa socială, cu alte cuvinte “natură versus educaţie”. Instinctiviştii au crezut că natura, comportamentul uman sunt rezultatul instinctelor. McDougall (1908) afirma că comportamentele sunt “modele de acţiune înnăscute, fixe, programate genetic care sunt comune unei specii şi nu sunt dependente de experienţele individului”. Bernard (1924) afirma că au fost identificate peste 10 .000 instincte ca fiind cauze ale comportamentului social: de la instinctul “agresiv” (războaie) la “asociativ” (constituirea societăţii). Cu timpul, a devenit clar că instinctele au fost o explicaţie nepotrivită din două motive: pentru fiecare formă de comportament identificată trebuia să se “descopere” un instinct pentru a o explica ; în unele societăţi, comportamentele considerate instinctive fie nu au fost găsite, fie erau reversul la ceea ce se aşteptase.

B. Punctul de vedere contrar, susţine că, dimpotrivă, mediul social determină comportamentele umane. Mediul, educaţia stau la baza dezvoltării comportamentale.

Psihologul Watson (1924)a fost cel care a elaborat teoria determinării comportamentale extreme de către mediul social. Comportamentul uman şi identitatea umană nu pot fi modelate în orice fel, oricum am dori. El susţine că dacă i s-ar da copii sănătoşi şi control total asupra mediului în care aceştia trăiesc, i-ar putea creşte şi educa astfel încât să devină persoanele dorite de el.