Socializare

Animalele aflate la baza inferioară a scării evoluționiste, cum ar fi majoritatea speciilor de insecte, sunt capabile să se apere singure la foarte scurtă vreme după naștere, cu ajutor foarte puțin sau deloc din partea adulților. În rândul animalelor inferioare nu există generații, pentru că modul de comportament al ”tinerilor” este mai mult sau mai puțin identic cu cel al ”adulților”. Însă, pe măsură ce urcă pe scara evoluționistă, aceste observații se aplică din ce în ce mai puțin; animalele superioare trebuie să învețe modalitățile cuvenite de comportament. În rândul mamiferelor, puii sunt complet neajutorați la naștere, și trebuie îngrijiți de către părinți, iar bebelușul uman este cel mai neajutorat dintre toți. Un copil aparținând speciei umane nu poate supraviețui neajutat cel puțin pe parcursul primilor patru sau cinci ani de viață.

Faptul că de la naștere și până la moarte suntem implicați în procesul de interacțiune cu ceilalți ne condiționează cu certitudine formarea personalităților, valorile pe care le susținem și comportamentul pe care ni-l asumăm. Totuși socializarea se află de asemeni la originea a însuși individualității și libertății noastre. În cursul socializării fiecare dintre noi dezvoltă un sentiment de IDENTITATE și capacitatea de gândire și acțiune independentă.

Această chestiune este ilustrată de exemplul învățării limbajului. Nici unul dintre noi nu inventează limbajul pe care îl învățăm copii fiind și cu toții suntem constrânși de regulile fixe ale folosirii metodei lingvistice . Fără limbaj noi nu am fi niște ființe conștiente de sine, și am trăi mai mult sau mai puțin în ”aici și acum”. Stăpânirea limbajului este necesară pentru conștientizarea caracteristicilor noastre individuale distinctive și pentru a stăpâni practic mediul.

Indiferent de perspectiva abordării teoretice, sociologistă ori interacționistă, societatea nu este un construct abstract, o realitate în afara timpului și spațiului, ci modul de ”obiectivare” a socialului. În acest sens, sociologul român Dimitrie Gusti atrăgea atenția asupra faptului că realitatea socială se manifestă în forma unor ”unități sociale concrete”. Între acestea, familia ,satul, cartierul sau orașul, sunt tot atâtea universuri culturale specifice, care evoluează în timp și diferă între ele prin caracteristici sociale și demografice, culturale și instituționale, stiluri de viață ori ideologii .Mai mult, din punct de vedere biologic oamenii au caracteristici comune, dar ca ființe sociale ei se diferențiază unii de alții și pot evolua ca personalitate în mod diferit chiar în interiorul aceleiași culturi .Ceea ce poate fi numit în continuare ,cu titlu convențional, societate, reprezintă pentru oameni o realitate obiectivă și subiectivă, în mod simultan. Important este ca, deopotrivă, societatea (realitate obiectivă) și omul ca personalitate socială (realitate subiectivă), să fie analizate ca proces al unei evoluții ce se înscrie pe o traiectorie a dezvoltării desfășurate pe parcursul a trei momente esențiale:

Astfel, într-o primă etapă, lumea este privită ca exterioritate, respectiv ca o realitate independentă și autonomă în raport cu subiectivitatea individului.

Într-o a doua etapă, lumea exterioară, respectiv structurile instituționalizate ale comunității(familie, prieteni, cunoscuți) în care s-a născut actorul social, tind să-l integreze progresiv pe acesta ca pe o realitate umană obiectivă: altfel spus, pe parcursul acestei etape de formare a personalității sociale, omul trece de la stadiul de ”individ” la acela de ”membru” al unei comunități.

Într-o a treia etapă, are loc procesul internalizării normelor de conviețuire comunitară, prin care același actor asumă o identitate culturală, proprie unei anumite comunități.

Desfășurarea acestor momente nu urmează o ordine strictă cronologică, exteriorizare, obiectivare, interiorizare, ci reflectă modelul unei socializări progresive, în care diversele ”achiziții” socio-culturale dețin o pondere diferită în alcătuirea profilului de personalitate a actorului social. În conduita viitoare a celui pe cale de a se integra tot mai deplin în structurile socialului (adică, sistemul instituțiilor care definesc ordinea unei societăți), intervin în proporții diferite clișee, stereotipuri, mentalități, valori, norme de ordin legal ori simbolic etc, reflectând climatul cultural al unei comunități. Toate acestea ”se întipăresc” în memoria socio-afectivă a copilului pe cale de a deveni membru al societății, constituindu-se ca structuri (patterns) ale identității sale profunde. Sub acest aspect, oamenii nu se nasc membrii ai unei societăți, ci dispun numai de anumite predispoziții pentru socializare. Ei dispun doar de o” șansă de viață”, considerată drept ”minim credit” de integrare în universul vieții sociale.

Încă de la naștere oamenii participă la propriul proces de socializare, începând cu etapa interiorizării culturale a ”obiectelor” (norme, reguli, valori etc) lumii înconjurătoare. Între acestea, subiectivitatea conduitelor celor mai apropiați (părinți, frați, rude etc.) constituie cele dintâi obiective semnificative din viața noului venit în societate. Comportamentul celor ce formează primul anturaj social este preluat prin imitare în forma unor ”reguli obiective”, în virtutea cărora au o șansă de a fi acceptați în societatea celor mari. Cu alte cuvinte, subiectivitatea celorlalți îi este accesibilă în mod obiectiv noului candidat la integrare socială, chiar dacă semnificațiile faptelor pe care aceștia le fac pot fi eronat interpretate, fie ca urmare a unui deficit intelectual ”natural”, fie ca o consecință a unor eventuale deficiențe de ordin psiho-somatic. Pentru cel aflat în prima etapă a socializării (socializare primară),”ceilalți semnificativi” reprezintă primii referenți comportamentali care îi vor orienta decisiv atitudinile, credințele, convingerile, idealurile, ori scopurile vieții. Toate acestea vor deveni caracteristici ale personalității sale viitoare. În etapa socializării primare, familia rudele, vecinii (”ceilalți semnificativi”) reprezintă primii referenți comportamentali ai orientării atitudinilor, credințelor, convingerilor, idealurilor ori scopurilor vieții celui pe cale de a se integra în societate. Este etapa în care limbajul este instrumentul cel mai important al socializării.