Socializarea economică

Alaturi de sociologia generala (sau, simplu, sociologie), exista si sociologii particulare. Unele studiaza anumite tipuri de activitate si sunt: sociologie economica, sociologie politica, sociologie juridica, sociologia culturii, sociologia religiei etc. Altele studiaza anumite grupuri sociale: sociologia familiei, sociologia urbana, sociologia rurala.

Sociologia economica studiaza determinarea complexa a economicului de mediul geografic, hidrologic, biologic, de populatie, de mediul social, de religie, de psihologia sociala, de cultura si de cunoasterea economica precum si de deciziile politice. In acelasi timp, sociologia economica studiaza rolul economicului in societate, modul in care acesta determina anumite elemente ale socialului si ale politicului.

Sociologia economica analizeaza relatiile socio-economice din domeniile productiei industriale si agricole, din constructii si transporturi, din domeniile schimbului, ale comertului, ale activitatii bancare, ale activitatii bursiere, din domeniile turismului, ale publicitatii economice, ale consumului, din administratii. Sociologia economica studiaza specificul relatiilor de munca, al relatiilor umane din cadrul fiecarui grup din orice domeniu de activitate economica. Sociologia economica studiaza modul in care socializarea contribuie la formarea culturii economice a membrilor societatii .

Termenul socializare apartine limbajului sociologic din 1937, cand a aparut un manual de sociologie al lui Sutherland si Woodward. Ei intelegeau prin socializare procesul de integrare a indivizilor in grupuri sociale. Astazi, conceptul de socializare se refera la diferitele tipuri de formare carora le este supus individul, mai ales, la o varsta tanara, precum si la efectul valorilor transmise prin practicile educative asupra comportamentului si reprezentarilor adultilor. Sociologii emit ipoteza conform careia dezvoltarea sociala, economica, politica si culturala depinde de valorile interiorizate de individ si, prin urmare, de procesul de socializare.

Socializarea este definita si ca procesul prin care ansamblurile umane transmit cultura lor, standardizeaza personalitatea membrilor lor si le permit acestora sa se adapteze la mediul social. Obiceiurile culturale nu se inscriu in patrimoniul genetic. Fiecare generatie trebuie sa invete modelele culturale ale ansamblurilor umane in care traieste. Socializarea este dobandirea manierei de a face, a gandi, a simti proprie grupului si societatii globale.

Se disting trei conceptii despre teoria socializarii: sociologica, psihologica si a interactiunii simbolice.

Conceptia sociologica isi are originea in teoria lui Parsons asupra sistemului social ca ansamblu de subsisteme, in care fiecare individ isi are rolul sau functional. Socializarea este vazuta ca o luare in posesie a rolurilor de catre indivizi. Acceptand rolul, individul accepta si atitudini sociale specifice, valori si traditii culturale, devenind un sprijinitor al sistemului. Acestei conceptii i se reproseaza ca duce la formarea unui comportament conformist care contribuie la mentinerea stabilitatii sistemului.

Potrivit conceptiei psihologice, socializarea consta in alocarea si acceptarea rolurilor vazute ca dependente, in primul rand, de identitatea personala a individului si, apoi, de identitatea sociala. Se considera ca individul are capacitatea de a-si defini rolurile pe care si le asuma si de a tolera definitiile date de ceilalti si diferite de propria sa intelegere.

Conceptia interactiunii simbolice considera ca procesul socializarii are loc deoarece oamenii comunica si interactioneaza. Se acorda importanta atat dimensiunii subiective de adaptare a individului intr-o structura sociala data, cat si interactiunii folosite simbolic in perspectiva comunicarii intre individ si mediul social. Normele si valorile sunt invatate atunci cand copilul afla de la persoanele care il influenteaza ce se asteapta de la el din punct de vedere comportamental. Prin acceptarea valorilor, normelor si a modului de interpretare a mediului social apar anumite dispozitii comportamentale. Acestea sunt folosite in rezolvarea problemelor din diferite situatii de viata. Actiunile din mediul social, fiind interactiuni intre oameni, trebuie privite ca un permanent proces cognitiv si afectiv de invatare. Fata de o situatie noua, individul este ghidat de resursele sale cognitive si de atitudinile normative ce rezulta din procesul socializarii la care el a fost expus anterior. Fata de un mediu nou, individul poate avea si capacitatea de a modifica anumite efecte ale socializarii anterioare.

Socializarea constituie procesul de continua transformare a individului „din fiinta biologica intr-un subiect al unei culturi specifice” (Bernstein). Desi aptitudinea de socializare este o caracteristica esentiala a naturii umane, la nastere, facultatile intelectuale, afective, de relationare, actionale exista numai in stadiu de virtualitate; pentru a se dezvolta, ele necesita un context social capabil sa ofere copilului situatii multiple de comunicare sociala si afectiva.

Prin socializare se transmit si se structureaza:

- modalitatile de comunicare: sisteme de coduri lingvistice, simbolice, expresive (non-verbale);

- modele sociale de comportament pe baza unor norme functionale considerate ca valori intr-o anumita cultura;

- seturi instrumentale (modalitati de cunoastere, de invatare etc.);

- posibilitati de relationare interpersonale ca si forme de comportament caracteristice vietii de grup;

- modelarea motivational-afectiva a individului.

Mecanismele socializarii: adoptarea succesiva de status-uri si roluri sociale (prescolar, scolar, adolescent etc.), invatarea sociala, invatarea institutionalizata, jocul, imitatia, identificarea etc.

Copilaria si adolescenta sunt perioade in care se face o intensa socializare. Dar individul se socializeaza intreaga sa viata. In legatura cu raportul dintre socializarea din copilarie si socializarea la varsta adulta sunt pareri diferite. Unii considera ca atitudinile si modelele de comportament dobandite in copilarie persista si se manifesta toata viata. Altii arata ca procesul de socializare este dinamic, pe parcursul sau intervenind, intre copilarie si maturitate, o multitudine de agenti si experiente de socializare. Socializarea adultilor este, asadar, un proces de desocializare si de resocializare, de renuntare la unele norme, valori si roluri anterioare si de insusire a altora noi, precum si un proces de mentinere a unor coduri operationale, standarde si atitudini anterioare.