Sociologia educației în familie

„O valoare este o credință durabilă că un mod de existență este din punct de vedere personal și social preferabil opusului său”, scrie M. Rokeach, distingând între valori terminale corespunzătoare finalităților vieții (fericirea, înțelepciunea, pacea) și valori instrumentale care se referă la mijloacele (moduri de a fi sau de a acționa) utilizate pentru a atinge un scop. Ele se constituie în valori educative atunci când orientează sau sprijină acțiunea educativă. (Mihăilescu, I., 2003, pp. 23-25)

P. Durning, definește conceptul „atitudine educativă” pe baza cunoscutei definiții a lui Allport, ca „stare mentală și neurofiziologică, constituită în experiență, care exercită o influență dinamică asupra individului, pregătindu-l să reacționeze într-un mod particular la un anumit număr de obiecte și situații”. Foarte mulți autori utilizează noțiunea „atitudine educativă” într-o accepțiune foarte apropiată de aceea a termenului „valoare”, întrucât posedă aceleași trei dimensiuni:

- evaluativă („cred că e bine sau cred că e rău”)

- afectivă („îmi place sau nu-mi place”)

- conativă („vreau sau nu vreau să fac aceasta”) (Stănciulescu, E., 1996, pp. 56-62)

Nu toate familiile sunt orientate de aceleași valori și atitudini educative. Diversitatea rezultă din structura socială: apartenența socio-profesională (clase inferioare, populare, muncitorești, defavorizare), nivelul de instruire (nivelul diplomei), mediul de rezidență (rural sau urban) influențează orientarea educativă a părinților.

Părinții aparținând unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor lor valori diferite: în clasele mijlocii și superioare sunt valorizate autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, în timp ce în clasele populare accentul este pus pe ordine, curățenie, obediență, respect al vârstei și al regulii exterioare, respectabilitate, capacitatea de a evita problemele. Cu cât este mai înalt statutul ocupațional, cu atît este apreciată mai mult autonomia copilului; cu cât statutul este mai scăzut, cu atât mai mare este accentul pus pe conformitate, pe obediența absolută în raport cu părinții și cu litera legii.

În unele familii aparținând claselor populare, „ordinea morală domestică” orientată către respectabilitate face din copil un reprezentant al grupului familial în relația cu exteriorul, reușita școlară fiind valorizată în calitate de mijloc de a obține imaginea publică dorită. Aflați în imposibilitatea de a acorda un ajutor cognitiv copiilor lor, părinții încearcă să obțină o evaluare pozitivă din partea școlii. (Popescu Raluca, 2009, pp. 103-105)

Ne sunt prezentate ca funcționale patru categorii de valori:

- autoreglarea și acomodarea - valori cu caracter instrumental;

- cooperarea și sensibilitatea - ca valori expresive.

Autoreglarea este valorificată prin următorii indicatori: autonomie, independență, încredere, încredere și siguranță în sine, raționament logic, spirit critic; reflectă capacitatea unui subiect de a-și propune obiective, de a le urmări și de a se orienta în coplexul de informații care îl presează.

Acomodarea, redată prin indicatorii: muncitor, întreprinzător, prevăzător, organizat, responsabil, descurcăreț, abil, demn de încredere, presupune aptitudinea unei persoane de a se ralia unor convenții sociale, de a-și onora obligațiile către o activitate sistematică, de a persevera.

Cooperarea ne orientează spre înțelegerea unui subiect cu devotament social, spirit civic, orientat către relațiile cu ceilalți, preocupat de rezolvarea problemelor comunității, receptiv la solicitările grupului etc.

Sensibilitatea pune în discuție capacitatea creativă, imaginativă, construirea unui ideal, gust estetic, simț al umorului, trăsături care se pot evidenția prin indicatorii:

spiritual, nostim, imaginativ, creativ, sensibil, hotărât în convingeri etc.

-

1. Familiile de tip paralel caracterizate prin autonomie și încredere, închise în general, ezită și evită contactul cu exteriorul, cu roluri categoric diferențiate, cu domenii de activitate, dar și de interes clar și precis limitate - activități în comun foarte rar, nedeterminate, doar întâmplător. Asemenea familii preferă ca variabile acomodarea subiecților la convențiile specifice acestora.

2. Familia de tip bastion - cu o tendință pronunțată spre închidere, orice legătură cu exteriorul este considerată periculoasă și are un caracter frustrant. În interior este valorizată în mod dominant orientarea spre valori instrumentale.

3. Familiile de tip tovărășie - sînt categoric deschise, cu scopul de a îmbogăți relațiile interne, de a facilita comunicarea. Pe plan intern, spiritul comunitar domină spiritul individual, ca și consensul, care elimină la maximum posibil disensiunile opționale.

4. Familiile de tip asociație - arată o puternică autonomie și independență a membrilor,

care se subordonează doar parțial familiei. Se dezvoltă mult raporturi cu exteriorul, dar nu subordonate intereselor grupului sau familiei, valorificând expresivitatea și autoreglarea.

Părinții transmit valori pe care le-au moștenit, dar pot transmite și valori pe care ei înșiși le-au achiziționat relativ tîrziu.