Sociologia păcii și a războiului la Dimitrie Gusti

In aceasta lucrarea am ales sa prezint viziune pe care Dimitrie Gusti o are asupara notiunilor de pace si de razboi, notiuni explicate cu prin prisma a doua personaje cu pareri diametral opuse: pacifistul si antipacifistul.

Dimitrie Gusti incepe aceasta explicatie printr-o prezentare a unor alte lucrari pacifiste enumarandu-i pe: abatele francez Irene Castel de Saint-Pierre ( acesta a publicat 12 articole cu privire la restabilirea pacii definitive intre popoarele crestine), Immanuel Kant (în Zum ewigen Frieden (1795), a spus că „pacea eternă” e posibilă, prin solidaritate crescândă, comercială şi culturală între popoare, si cu ajutorul arbitrajului din afara), Auguste Comte (acesta consideră „umanitatea” ca obiect de analiză).

Kant spune că, prin asigurarea libertăţii înăuntrul statelor, şi arbitrajul în afară, avem o cale spre pacea eternă. Dreptul intern, ce garantează libertatea individuală, se extinde, depăşind graniţele statelor, devenind drept uman. Omenirea devine “republica republicilor” – civitas civitatum. În acest scop, proiectul său impune restricţii (sau articolele preliminare):

1. să nu se încheie pace cu rezerva ascunsă a unui război viitor de revanşă;

2. niciun stat existent (mare sau mic) să nu fie alipit altuia prin moştenire, schimb, cumpărare ori dar, pentru că el n-ar mai fi o persoana, ci ar deveni un lucru;

3. armatele permanente să înceteze cu timpul caci ele constituie o amenintare pentru alte state, aduc sarcini financiare grele statului şi reduc soldaţii la simple maşini ceea ce nu se potriveste cu dreptul personalitatii omenesti;

4. să nu se facă împrumuturi de stat în vederea unui conflict extern cu alte state;

5. niciun stat să nu se amestece cu forţa în constituţia şi guvernarea altui stat caci prin aceasta ar face nesigura autonomia tuturor statelor;

6. statele aflate în război unele cu altele să nu comită acte necinstite sau duşmănoase care să le facă imposibilă o împăcare viitoare.

Proiectul conţine şi soluţii (articolele definitive):

1. constituţia civilă să fie republicană în fiecare stat (în sensul de constituţională);

2.dreptul gintilor sa fie intemeiat pe un federalism al statelor libere;

3. dreptul universal să se mărginească numai la o ospitalitate generală.

La acestea Kant adauga si un articol secret: “Maximile filozofilor asupara conditiilor posibilitatii pacii publice sa fien luate in considerare de statele care se inarmeaza pentru razboi”.

Societatea Naţiunilor, spune D.Gusti, este de acord cu principiile de mai sus. Ea a fost înfiinţată în 1919 de Leon Bourgeois, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1920. Diplomaţii europeni aveau aspiraţii pacifiste încă dinainte de război, dar în mod neaşteptat acesta le-a curmat. În Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907 se dezbătea ideea “societăţii statelor”. Iar atunci, Bourgeois a spus că scopul conferinţei este “organizarea juridică a vieţii internaţionale, formarea unei societăţi de drept între naţiuni”. Discuţiile s-au concretizat în crearea unui Tribunal Internaţional pentru a judeca litigiile între state. Era aplicat principiul egalei îndreptăţiri a naţiunilor mici alături de cele mari.

Societatea Naţiunilor îşi propune organizarea păcii. Ea alcătuieşte un “sistem de

securitate viabil”. Consideră pacea eternă ca un ideal mai greu de atins, principala ţintă fiind pacea durabilă. Aceasta presupune: nu înlăturarea definitivă şi absolută a războaielor, ci îngreunarea, amânarea lor; nu înlăturarea războaielor, ci numai a agresiunii; publicitatea tratatelor. Litigiile între state urmează a fi supuse deciziei colective. Sancţiunile merg de la blocaj economic la acţiune colectivă armată, potrivit regulamentului. Totuşi, observă Gusti, până la intrunirea comisiei şi la votarea în unanimitate a deciziei, problema deja nu mai există ori s-a acutizat peste măsură. La fel, urmând ideile lui Kant, Societatea Naţiunilor ar presupune federaţia de state, dar nu sub principiul absolutist, ci sub principiul democratic. Ea se opune “echilibrului puterilor”, adica situaţiei în care, crede Gusti, statele mari întocmeau tratate internaţionale pe seama celor mici, ca o “împărţire a prăzii într-o bandă de briganzi”.

Dimitrie Gusti consideră că în societate există patru factori care îi determină evoluţia în mod implacabil, în sensul că voinţele oamenilor nu li se pot opune decât riscând să-şi rateze existenţa. E o singură cale spre “mântuire”, spre salvarea spiritului. Omul care aspiră la aceasta trebuie să fie om într-un anumit fel, să aibă o anume natură. Mai precis, societatea cunoaşte patru tendinţe: socializare, autonomie, productivitate, raţionalizare. Socializarea e într-o măsură rezultatul războiului. Oamenii s-au unit în faţa pericolelor, au început să aprecieze avantajele asocierii, dar cu cât aceasta sporea, şi trebuinţele ei creşteau, cerându-se a fi satisfăcute prin noi războaie. Aşa au apărut primele popoare şi state, spune Gusti, deşi “nu numai războiul e un factor socializator”. Din război în război, - şi prin alţi factori -, personalitatea omului a început a se extinde, cuprinzând prin simpatie pe cat mai mulţi, “până la solidaritatea cu lumea întreagă”. Când ajunge la acest ideal, personalitatea devine “culturală”, in sensul ca în acel moment războiul încetează şi interacţiunile dintre oameni se fac prin cultură.

Dar cu toate ca apar aceste institutii la nivel international, cu toate ca filozofii isi expun ideile pacifiste, lumea politica de pregatea de razboi, un razboi total, la nivel mondial, ce avea sa uite de aceste idei.