Sociologia religiilor

Nevoia oamenilor de a-și găsi sensul existențial este un fapt socială și o realitate socială universală care a condus la apariția și interiorizarea unui sistem de referință pentru gândirea umană pe traseul evoluției sale sociale spirituale. Credința într-o forță absolută, în acel „ceva” sau „cineva” care să-i ofere omului explicații asupra vieții și a morții, și asupra tuturor fenomenelor constructive sau distructive a apărut încă din cele mai vechi timpuri, de la omul primitiv și a continuat să ființeze până în ziua de azi. Această credință adoptată de toate culturile lumii, de-a lungul timpului, s-a transformat în religie. Diferită de la o societate la alta, religia se reflectă în comportamentul uman, în atitudinea și gândirea indivizilor atât la nivel individual, cât și la nivel de grup sau societate.

În lucrarea de față voi susține că religia este un fapt social universal care contribuie în mod decisiv la realitatea socială a fiecărei societăți. În demersul pur teoretic voi arăta că abordarea sociologică a religiei necesită o metodă de lucru riguroasă, făcându-se apel la conceptele fundamentale ale sociologiei sub aspectul determinismului social.

Faptele sociale, așa cum au fost definite de Emile Durkheim, reprezintă „un ordin de fapte care prezintă caractere cu totul speciale: ele consistă în moduri de acțiune, de gândire și de simțire, care se impun individului din afara sa, grație conviețuirii sau contactului cu alți indivizi” (Eugeniu Speranția, Introducere în Sociologie, 1939, p. 380). Autorul se referă la obligațiile juridice sau morale ale indivizilor, la credințele și practicile religioase, precum și la sistemul de semne utilizat de către indivizi în viața socială.

În viziunea lui Durkheim, grupul de indivizi asociați este o realitate socială ce poate fi numită instituție. În accepțiunea sa, „se poate numi instituție orice credință și orice mod de conduită instituit de colectivitate” (Ibidem, pp. 380-381). Faptele sociale astfel definite prezintă două caractere generale comune: exterioritatea în raport cu individul și coercitivitatea.

În contextul religiei unui grup social, exterioritatea faptului social în raport cu individul implică realitatea obiectivă a respectivei credințe. Pentru faptul că religia există înaintea individului, acesta nu poate face abstracție de la ea, deoarece, independent de voința proprie, individul își însușește convingerile și regulile impuse prin conștiința colectivă.

Conștiința colectivă este realitatea socială obiectivă căreia îi aparține individul sau grupul. Pentru Durkheim, „Totalul de credințe și de sentimente comune mijlociei membrilor unei aceleiași societăți, formează un sistem determinat care are viața sa proprie și care poate fi numit „conștiință colectivă” . Această afirmație este argumentată de autor în lucrarea „Division du Travail Social”: „Este imposibil ca oamenii să trăiască împreună și să stea în necontenite relațiuni fără să aibă sentimentul că formează un tot, fără să se atașeze acestui tot și fără să țină seama de interesele totului în întreaga lor conduită”(Ibidem).

Socialul nu poate exista fără religie, deoarece, spune Durkheim, ea este, prin natura și forța sa esența unei societăți. În lucrarea „Formele elementare ale vieții religioase”, Emile Durkheim, pe baza numeroaselor studii antropologice asupra popoarelor primitive, a ajuns la concluzia că la baza oricărei forme de organizare socială se află o puternică forță de coeziune determinată de natura religioasă a indivizilor închegată în conștiința colectivă a grupului social sau a societății. Această realitate socială l-a determinat pe Durkheim să încadreze manifestările religioase în fiziologia socială supunând-o unei atente analize metodice din perspectivă sociologică, dând astfel naștere unei sociologii a religiosului.

În articolul „De la définition des phénomènes religieux”, Durkhein (1897-1898), pentru a defini sociologia religioasă, distinge între religie și religios tocmai pentru ca cititorul să înțeleagă corect definiția religiei. Prin urmare, autorul menționează că „religia este un ansamblu de fenomene religioase, iar întregul poate fi definit doar după părți; există o multitudine de manifestări religioase care nu aparțin unei anume religii; există, în toate societățile credințe și practici fragmentate, individuale sau locale, care nu sunt integrate în nici un sistem determinat”. De aceea, Durkheim consideră necesară o știință a sociologiei religioase care să studieze faptele religioase: „credințele și practicile religioase în general și evoluția lor, formarea, evoluția, funcționarea și diferitele consecințe sociale ale instituțiilor religioase, toate în calitatea lor de fenomene sociale”(Eugeniu Speranția, 1939, p. 390).