Sociologie - opinia publică

Opinia publică – imposibilitatea unei definiţii general acceptate

Opinia publică este unul dintre cele mai importante şi de durată concepte menţionate în cadrul ştiinţelor sociale, având o largă aplicare atât în psihologie, sociologie, istorie, cât şi în ştiinţele politice şi cercetările făcute asupra comunicării.

Conceptul de opinie publică se bucură de o largă preocupare venită din plan social, dar şi de un interes major manifestat de mediile ştiinţifice şi intelectuale în ceea ce îl priveşte. Idei despre opinia publică pot fi găsite în filosofia secolului al XVIII–lea, în literatura renascentistă, chiar şi în opere ale lui Platon şi Aristotel.

Însemnări despre opinia publică pot fi găsite în întregul peisaj al cercetărilor asupra societăţii umane, începând cu susţineri ale unor influenţi teoreticieni ai sistemului democratic şi critici ai societăţii, precum Rousseau (1762), Bentham (1838), Bryce (1888), Lowell (1913), Lippmann (1922) şi ajungând la lucrările de căpătâi în sociologie şi psihologie socială ale lui Tarde (1890/1903), Mc Dougall (1920), Allport (1924), precum şi la studiile empirice asupra efectelor mass media făcute de Lazarsfeld, Berelson şi Gaudet în 1944 şi de Hovland, Lumsdaine şi Sheffield în 1949.

În ciuda foarte deselor menţionări şi referiri la adresa sa, conceptul de opinie publică rămâne însă unul foarte controversat.

Odată cu apariţia tehnicilor avansate de sondare a opiniei publice la începuturile secolului al XX-lea, analiştii au fost constant nevoiţi să redefinească, adapteze şi extindă vechiul concept şi noţiunile teoretice asupra opiniei publice în lumina eforturilor de cercetare empirică. Cercetătorii au avut adesea păreri contrare în abordările lor conceptuale şi chiar în încercarea de a defini însuşi conceptul de opinie publică. Acesta a devenit din ce în ce mai difuz, până când a ajuns, practic, inutilizabil. Baker (1990) a spus că ideea de opinie publică, aşa cum a fost concepută în secolul al XVIII-lea, este paradoxală. Prin alăturarea termenilor „opinie” şi „publică”, gânditorii iluminişti au avut în vedere universalitatea, obiectivitatea şi raţiunea. Pe de altă parte, conceptul „opinie” luat separat, sugerează subiectivism şi nesiguranţă. Alăturarea lui „opinie” de „publică” reprezintă o încercare liberal-filosofică de a contopi individul cu mulţimea, de a crea o legătură între bunăstarea colectivă şi preferinţele şi ideile individuale. În aceste condiţii nu este de mirare că încercările de definire a conceptului de opinie publică au oscilat între puncte de vedere holistice, care vedeau opinia publică ca ţinând de colectivitate, pe de o parte şi definiţii reducţioniste ce vizau indivizii, pe de altă parte. În 1965, omul de ştiinţă american Harwood Childs a reuşit să adune circa 50 de definiţii întâlnite în studiile pe acestă temă.[1] S-a ajuns până acolo încât în anii ’50 şi ’60 s-au înmulţit vocile care cereau să se renunţe la conceptul de opinie publică. Totuşi, în încercarea de a sistematiza şi unifica cele aproximativ 50 de definiţii ale lui Childs, ele au fost încadrate în două moduri distincte în care opinia publică poate fi concepută: opinia publică înţeleasă ca raţionalitate, cu funcţii de coagulare a opiniilor individuale şi de luare a deciziei în democraţie şi, respectiv, opinia publică înţeleasă ca instanţă de control social, cu funcţie de menţinere a coeziunii sociale şi de asigurare a unui grad de consens suficient pentru acţiuni şi decizii. Ca o expresie a nelămuririlor oamenilor de ştiinţă în privinţa opiniei publice şi a incapacităţii acestora de a închide conceptul într-o formulă, W. Phillips Davison îşi începea articolul din International Encyclopedia of the Social Sciences (1968) cu fraza: „Nu există o definiţie general acceptată a‹‹opiniei publice››”.]

2. Originile conceptului de opinie publică

„Opinia publică” este un concept ce a luat naştere în mare măsură în perioada iluministă. Ideea este legată de concepţiile politice liberale ale sfârşitului de secol XVII şi ale secolului al XVIII-lea şi de teoria sistemului democratic apărută în secolul al XIX-lea. Deşi „opinia publică” nu a fost menţionată ca atare până în secolul al XVIII-lea, multe lucrări anterioare au cuprins referiri la elemente specifice opiniei publice. Filosofia politică a Greciei antice a avut de-a face, de exemplu, cu capcanele şi potenţialele avantaje ale domniei poporului. Platon a criticat puterea populară punând la îndoială competenţa maselor de a dezbate probleme filosofice. El a acordat filosofiei dreptul de a hotărî în privinţa relaţiilor şi legăturilor umane. Aristotel, pe de altă parte, era de părere că sentimentele colective ale mulţimii pot contribui la crearea unor reguli general valabile şi în comun acceptate, a unui bun simţ în privinţa problemelor din sfera politicii. Deşi în operele clasice au apărut astfel de referiri la fenomenologie evident asemănătoare cu opinia publică, distincţia modernă între stat şi societatea în ansamblul ei şi între autorităţi publice specializate şi public în general nu apărea în filosofia politică ateniană. Combinaţia între termenii „opinie” şi „publică” şi crearea unui concept unitar, cu semnificaţii politice, a apărut mult mai târziu, în cadrul teoriilor asupra liberalismului şi democraţiei ale anilor 1700. Înainte de aceasta, au existat referiri la cei doi temeni, dar luaţi separat. Pentru cuvântul „opinie” au existat două semnificaţii disticte încă înainte de a apărea în teoriile secolului al XVII-lea despre liberalism şi democraţie, cele două modalităţi separate de înţelegere a cuvântului păstrându-se până în zilele noastre.

Prima semnificaţie are un caracter esenţialmente epistemologic, utilizarea termenului „opinie” făcându-se pentru a deosebi o problemă de judecată de una ţinând mai degrabă de realitate. În acest mod se distinge ceva nesigur de ceva despre care se ştie că este adevărat, fie prin demonstraţie, fie doar prin credinţa în acel adevăr. Această mod de folosire al termenului „opinie” este întâlnit şi astăzi, atunci când cineva vorbeşte despre „o problemă de opinie” mai degrabă decât despre o realitate. Când este pus în legătură cu societatea în ansamblul ei, termenul capătă uneori o conotaţie peiorativă, reflectată în expresii de genul „opinia comună”, „opinia generală” sau „opinia de rând”. În ciuda conotaţiilor sale uneori negative, „opinie” utilizat în manieră epistemologică se referă la o stare cognitivă, la o formă inferioară de cunoaştere.[4] În opera sa Tratat despre natura umană (1739/1740) , David Hume argumentează că, atunci când s-au întemeiat statele, oamenii şi-au cedat capacitatea de a folosi forţa, nu însă şi capacitatea de a aproba şi dezaproba. Pentru că oamenii au o tendinţă naturală de a ţine seama de opinii, de a se orienta după opiniile mediului, opinia este importantă pentru stat. Forţa decisivă a opiniiilor similare ale persoanelor private creează un consens, iar acesta formează baza reală a guvernării, în concepţia