Statul în relațiile internaționale

Primele formațiuni statale au fost cele Sumeriene, apărute în jurul anului 3500 î.Hr. De-a lungul timpului oamenirea a cunoscut diferite forme de guvernământ. De exemplu republica (specifică Greciei antice) este una dintre formele de guvernământ adoptată în prezent de aproximativ 80% din statele lumii, în timp ce imperiile care au dominat lumea un timp foarte îndelungat au dispărut fără urmă în perioada contemporană. La ora actuală pe glob sunt 195 de state suverane, majoritatea recunoscute între ele.

Statul este ansamblul organelor centrale ale unei societăți sau națiuni, acceptate și create de însăși societatea respectivă, pentru a exercita puterea asupra cetățenilor. Din punct de vedere marxist, statul este instrumentul puterii clasei dominante în societate, prin care aceasta își apără privilegiile față de clasele dominate.

În relațiile internaționale, statele caută să-și obțină și să perpetueze autonomia - abilitatea de a formula și realiza politica internă și externă în termenii propriilor interese și scopuri. Statul funcționează ca actor în relațiile internaționale, în virtutea suveranității - cea care conferă statului personalitate juridică internațională, astfel primește aptitudinea de a acționa în cadrul comunității internaționale, prin exercitarea drepturilor și asumarea de obligații. Suveranitatea este un “atribut al puterii de stat”. În virtutea atributului de suveranitate, statul își exercită autoritatea pe două planuri: pe plan intern, el are dreptul de a exercita puterea asupra cetățenilor săi, precum și asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul și sub jurisdicția sa, edictând legi și aplicând sancțiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta națiunea și a o angaja în raporturi cu alte națiuni.

Odată cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial unde a fost nevoie pentru o reconstrucție mondială, prin intermediul relațiilor internaționale apar și se extind diferite mari organsme reprezentative. De atunci, a existat o creștere a organizațiilor care lucrează pe diferite aspecte socio-politice și economice cu scopuri diverse și specifice în abordarea statelor, societăților, grupurilor și indivizilor. Realismul este o teorie a relațiilor internaționale bazată pe o perspectivă pesimistă asupra naturii umane. Caracteristica sa centrală se află în puterea relativă a statului și, întrucât nu există un guvern mondial care să impună ordine și stabilitate, statele se angajează în auto-ajutor pentru a-și asigura interesele de bază de supraviețuire (securitate, capacitate de putere și supraviețuire).

Din cauza absenței unui guvern mondial, structura mondială este anarhică și anarhia sporește miza interacțiunii, astfel încât interesul concurențial are potențialul de a escalada în interacțiuni militare. Statul este arbitrul național care judecă politicile sale externe. Deoarece se pune accent pe capacitățile de putere ale statului în sistemul internațional, realiștii acordă puțină atenție în ceea ce privește organizațiile internaționale, deoarece acestea au o influență redusă în guvernarea globală. Statele nu ar ceda niciodată instituțiilor internaționale.Un exemplu este hegemonia Statelor Unite și utilizarea organizațiilor internaționale ca mijloace pentru extinderea puterii, urmărirea interesului propriu și garantarea securității. De exemplu, realiștii ar susține că majoritatea organizațiilor internaționale care servesc drept coloana vertebrală a cooperării internaționale contemporane au fost urmărite de hegemonia americană în perioada imediat următoare a celui de-al doilea război mondial. Statele Unite au promovat crearea ONU ca organizație-cadru pentru cooperarea bazată pe tratate într-o varietate de preocupări globale și domenii de problemă. De asemenea, a supravegheat crearea Fondului Monetar Internațional Internațional (FMI), Banca Mondială, și Acordul general pentru tarife și comerț (GATT) cu obiectivul expres de a încuraja schimbul economic de cooperare și, de asemenea, ca instrumente concepute pentru a continua utilitatea politicilor americane (Weiss și Wilkinson, 2014, p. 295). Chiar și Uniunea Sovietică a folosit asistența economică reciprocă pentru a organiza relații economice în blocul de est. Statele puternice structurează organizațiile pentru a-și promova propriile interese, dar trebuie să facă acest lucru într-un mod încât să inducă statele mai slabe să participe (Diehl și Frederking, 2010, p. 33).

De partea cealaltă liberalismul este un cadru postbelic pentru politica mondială bazat pe construcția unui sistem global, legal și politic care depășește statul și care oferă protecția tuturor indivizilor umani. (Jackson & Sorensen, 2007). Teoria este subdivizată în principal de două părți; în primul rând, liberalismul interdependenței care studiază modernizarea ca modalități de creștere a nivelului de interdependență a statelor; și în al doilea rând, liberalismul instituțional care studiază instituțiile internaționale ca mecanisme de promovare a cooperării între state. Teoria își bazează în principal ipotezele pe progresul uman pozitiv și modernizarea, în care împreună vor duce în cele din urmă la cooperare. Modernizarea este procesul de implicare a progresului în majoritatea domeniilor din viață, precum și dezvoltarea unui stat modern. Acest proces extinde sfera cooperării peste granițele internaționale. Datorită modernizării, cooperarea bazată pe interese reciproce va predomina, deoarece modernizarea crește nivelul și sfera relațiilor transnaționale în care costurile tranzacțiilor sunt mai mici și nivelurile de interdependență mai ridicate. Sub interdependență complexă, actorii transnaționali sunt din ce în ce mai importanți, forța militară este un instrument mai puțin util, iar bunăstarea (nu securitatea) devine un obiectiv principal în preocuparea statelor (Jackson și Sorensen, 2007, p. 107). Prin urmare, atunci când există un grad ridicat de interdependență, statele vor înființa adesea instituții internaționale pentru a face față problemelor comune și a maximiza bunăstarea. Aceste instituții sunt concepute pentru a promova cooperarea peste granițele internaționale, furnizând informații și reducând costurile. Instituțiile pot fi organizații formale precum OMC (Organizația Mondială a Comerțului) și UE (Uniunea Europeană) sau pot fi seturi mai puțin formale de acorduri precum așa-numitele acorduri. Pentru liberali, cooperarea internațională și progresul sunt caracteristicile centrale care determină statele, organizațiile internaționale și actorii non-statali. Aceste instituții diferite sunt responsabile de gestionarea problemelor transnaționale într-un mod pașnic, uman și legal.