Status, rol și competență - repere teoretice

Secţiunea 1.1.

Organizările sociale – consecinţe ale interacţiunilor dintre oameni

Sociologismul este un curent ştiinţific care nu se mulţumeşte să studieze fenomenele sociale propriu-zise, ci încearcă să explice prin factori sociali fenomene care, în mod curent, revin spre cercetare altor discipline şi, deci, să extindă domeniul sociologiei şi al punctelor ei de vedere, în detrimentul celorlalte ştiinţe.

Ca doctrină despre societate, sociologismul consideră omul ca un produs al colectivităţii, deosebit calitativ de omul-produs al naturii. Prin urmare, chiar dacă nu admite întotdeauna un primat istoric al societăţii faţă de indivizi, sociologismul susţine un primat funcţional, în sensul că individul depinde de societate, nu societatea de individ.

Reprezentantul cel mai de seamă al sociologismului este Emile Durkheim, unul dintre întemeietorii sociologiei ca ştiinţă modernă, conform interpretării sale, individul şi societatea sunt două planuri ce surprind realităţi complet diferite, dar nu neagă faptul că societatea se compune din indivizi, că asociaţia indivizilor provoacă o sinteză care depăşeşte cu mult suma aritmetică a indivizilor sau, mai exact, organizarea socială este cu totul altceva.

Prima constatare, mult mai bogată în consecinţe decât se admite de obicei, se referă la faptul că oamenii nu au trăit şi nu trăiesc în singurătate, separaţi sau izolaţi unii de alţii, decât în condiţii cu totul excepţionale şi de scurtă durată. Starea normală este cea colectivă sau grupală, de la unităţi sau formaţii foarte restrânse (diade, triade), până la unele foarte întinse (marile imperii sau uniuni republicane). Rezultă că oamenii sunt fiinţe sociale prin natura lor existenţială; desprinşi de colectivitate, ei sunt puşi în alternativa tragică: să moară ori să se dezumanizeze. Dacă oamenii nu au trăit niciodată solitari, ci numai împreună cu alţii, teoriile de tip atomist, mecanicist, etc., în general toate cele individualiste sunt false sau incomplete chiar în ipotezele principale de cercetare. Individualismul însuşi, ca doctrină şi ideal de viaţă, nu este decât un produs tardiv al istoriei social-umane.

Traian Herseni formulează această concluzie mult mai exact: „o societate este chiar colectivitatea indivizilor care o compun, un număr oarecare de oameni asociaţi, încât nu există pe de o parte societate, iar pe de altă parte, indivizii, ca două realităţi perfect deosebite, aşezate oarecum faţă în faţă, ci aceeaşi realitate articulată pe două planuri ontologice diferite: societatea ca totalitate a indivizilor componenţi, a unor persoane asociate între ele, constituite într-o anumită formaţie socială şi individul, participant la această asociaţie, existent în sine, deşi nu există decât împreună cu alţii. Ca ultim răspuns, societatea nu este decât o coexistenţă, o convieţuire, o asociaţie sau o organizaţie”.

Relaţiile interindividuale pot fi uneori spontane, întâmplătoare sau efemere , dar mai totdeauna, acestea sunt derivate sau secundare. În marea lor majoritate, relaţiile sociale fundamentale care caracterizează o unitate socială, o fac să fie o formă de viaţă colectivă sunt de durată lungă şi au o anumită rigiditate sau stabilitate, în înţelesul că sunt structurate şi organizate, că nu se desfăşoară oricum, ci după anumite reguli sau norme, dinainte stabilite şi îndeobşte cunoscute. În toate aceste cazuri, relaţiile sociale fixează şi prescriu, prin însăşi natura lor, modul în care funcţionează o unitate socială, locul pe care îl ocupă fiecare individ în sânul ei, felul în care trebuie să se comporte, să îşi desfăşoare activitatea, ce trebuie şi ce nu trebuie să facă, să creadă, să simtă şi chiar să gândească. În fond este vorba de ceea ce se numeşte, în chip curent, structură socială, de modelul sau tiparul după care se modelează şi se orientează indivizii şi îşi desfăşoară viaţa pe plan social. Când relaţiile sociale sunt caracterizate de o relativă stabilitate, generată de o putere exterioară de constrângere prin care se determină direct comportamentele oamenillor, ele capătă nu numai caracterul de structură, ci şi pe cel de sistem, care nu este decât o structură bine fixată şi suficient de bine generalizată. Cu alte cuvinte, activitatea omului în societate este supusă unui proces de structurare şi organizare atât pe plan individual, cât şi pe plan social.