Stereotipuri, prejudecăți și discriminare

Noţiunile de stereotip, prejudecată şi discriminare nu mai sunt demult străine omului de rând, ele devenind parte din actualitate. Oricine poate să definească într-un fel sau altul oricare din aceste concepte, pentru că, din fericire, oamenii au devenit din ce în ce mai conştienţi de existenţa şi efectul lor. Ceea ce este importantă este însă încercarea de a înţelege în profunzime motivul pentru care atribuim însuşiri în funcţie de grup, fără a cunoaşte în amănunt individualitatea. Nu este de ajuns să recunoaştem că oameni sunt predispuşi prejudecăţilor, folosind stereotipuri pentru a se raporta la diferite aspecte ale vieţii. Trebuie să prevenim efectul lor negativ.

De studiul stereotipurilor s-au ocupat cercetători aparţinând atât psihosociologiei clasice, precum si cei din cea modernă. Diferenţa dintre cele două abordări era aceea că „dacă în perioada studiilor clasice, stereotipurile au fost frecvent conceptualizate ca având caracter negativ, rezultând din generalizări pripite şi neconforme cu realitatea, cercetările contemporane au nuanţat acest tablou, permiţând dezvăluirea valenţelor pozitive ale stereotipurilor, mecanismelor cognitive care le sunt asociate”

Dintre definiţiile stereotipului care aparţin psihosociologiei clasice, care, după cum am mai spus, se axează doar pe caracterul negativ ale lui, putem da ca exemplu pe cea a lui Schaefer. În cartea sa „Sociology”, acesta defineşte stereotipurile ca generalizări lipsite de fundament care se referă la toţi membrii unui grup social, fără a lua în considerare diferenţele individuale din cadrul grupului. O altă definiţie asemănătoare aparţine lui Richard Y. Bourhis şi lui Jaques-Philippe Leyens-„un ansamblu de convingeri împărtăşite vizavi de caracteristicile personale, de trăsăturile de personalitate şi de comportament, specifice unui grup de persoane”

Se poate considera că acest concept al stereotipului a avut trei părinţi fondatori. Aceştia sunt: Walter Lippmann, Gordon Allport şi Henri Tajfel. Lippmann „este cel care, în 1922, a introdus noţiunea de stereotip în cartea sa intitulată „Public Opinion”. Cea mai cunoscută metaforă a sa este aceea a imaginilor din mintea noastră.” Lippmann susţinea că oamenii au nevoie de o versiune mai simplificată a lumii. Aceste imagini din minte sunt de fapt o reprezentare a mediului înconjurător, care este mai mult sau mai puţin creată de om. Ceea ce contează este că aceste imagini sunt mai uşor de controlat şi de înţeles decât totalitatea informaţiilor reale emise de mediu. Ceea ce îl diferenţiază pe Lippmann de viitorii cercetători este că el nu priveşte stereotipuri ca fiind neapărat ceva dăunător, deoarece el consideră că stereotipul nu impune anumite caracteristici lucrurilor percepute de simţuri înainte ca aceste informaţii să fie preluate de inteligenţă.

Această viziune asupra caracterului inevitabil şi nu dăunător al stereotipurilor este susţinută şi de Elliot Aronson-„Stereotipizarea nu este neapărat un ac intenţionat de abuz; cel mai adesea este o modalitate a noastră de a ne simplifica viziunea asupra lumii, cu toţii o facem.[…] Pe de altă parte, dacă stereotipul ne împiedică să vedem diferenţele individuale dintr-o clasă de oameni, este un factor de inadaptabilitate şi poate fi periculos”.

Ceilalţi doi fondatori, Allport(1954) şi Tajfel(1969) sunt „părinţii abordării cognitive a stereotipurilor,[şi]împărtăşeau punctul de vedere conform căruia originea stereotipurilor se explică prin însăşi caracteristica sistemului de tratament al informaţiei observatorilor”. În cartea sa „The nature of prejudice”, Allport susţine, asemenea lui Lippmann, ideea conform căreia stereotipul nu este decât un pas derivat inevitabil al procesului de simplificare a mediului înconjurător care este prea complex. Tejfel se poate numără printre puţinii care au reuşit să influenţeze mai mult decât Allport abordarea cognitivă a stereotipurilor. El considera că procesul de categorizare ne ajută să simplificăm mediul, fiind astfel mai uşor să ne orientăm în el.

„În felul lor, Lipmann, Allport şi Tajfel au subliniat toţi trei rolul factorilor cognitivi în dezvoltarea percepţiei şi a relaţiilor dintre grupuri. În concepţia lor, stereotipurile ar trebui aşadar considerate o manifestare discutabilă, cu siguranţă- a necesităţii de a ne categoriza mediul înconjurător pentru a-l simplifica. Această noţiune de categorizare rămâne în centrul abordării cognitive contemporane”

Acum că am adus în prim plan cei care au avut unele dintre cele mai importante roluri în fondarea conceptului de stereotipuri, este momentul să ne îndreptăm atenţia asupra teoriilor despre felul în care stereotipurile apar.

Dacă cercetările din perioada psihologiei clasice au avut ca punct de plecare întrebarea dacă acele cogniţiile sunt sau nu conforme cu realitatea, astăzi ei cercetează un fenomen nou- „pericolul stereotipizării (stereotype threat), impactul stereotipurilor asupra construirii realităţii înconjurătoare (Seibt şi Forster)”. Efectul pericolului stereotipizării a fost semnalat de Joshua Aronson şi Claude Steel în legătură cu performanţele intelectuale ale unor persoane de culoare. Fenomenul este legat de faptul că, sub ameninţare unei evaluare influenţate de stereotip, persoanele de culoare au performanţe mai slabe datorită presiunii sociale, aceea de a nu greşi. Beate şi Forster explică faptul că dorinţa de a nu greşi duce la o atenţie mai sporită, adică la un ritm mai lent rezolvării, chiar dacă rezultatele sunt corecte. Aceasta este manifestarea ameninţării stereotipizării negative( conform căreia persoanele de culoare, dar şi femeile vor performa mai slab decât persoanele albe şi respectiv bărbaţii). Însă, sub influenţa stereotipului pozitiv, care practic dă încredere persoanei în forţele proprii, viteza poate creşte cu riscul unor rezultate nu foarte bune dacă această aceasta nu este temperată.