Teorii Clasice despre Relația dintre Religie și Societate

1. INTRODUCERE

În cadrul sociologiei s-au dezvoltat în timp mai multe teorii despre relaţia dintre religie şi societate, constituindu-se chiar un domeniu distinct al sociologiei religiei. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, s-au consacrat teoriile sociologice clasice. Ele au avut în vedere religia, rolul şi manifestările acesteia, în cadrul societăţii industriale sau cu privire la geneza şi funcţionarea societăţii industriale. În ultima instanţă, s-a ajuns ca diversele teorii să fie incluse în trei teorii majore sau generice : teoria funcţională, teoria conflictuală şi teoria schimbării. Ele sunt teorii alternative cu rol explicativ, dar care pot fi considerate şi complementare, în măsura în care conduc la o cumulativitate a cunoaşterii pe care o produc, şi conflictuale, în măsura în care este chestionată încărcătura lor valorică diferenţiată.

2. EMILE DURKHEIM ȘI PERSPECTIVA FUNCȚIONALISTĂ

Adepţii perspectivei funcţionaliste pornesc de la premisa că distincţia dintre sacru şi profan există în orice societate. Religia există pentru că ea îndeplineşte anumite funcţii adaptative la nivel social şi prin aceasta contribuie la menţinerea ordinii şi a echilibrului social. Funcţionaliştii sunt preocupaţi de identificarea acestor funcţii. Emile Durkheim , promotorul perspectivei funcţionaliste în studierea fenomenelor religioase indică drept funcţii primare ale religiei: crearea şi menţinerea solidarităţii sociale şi controlul social. Funcţia se referă, în acest context, la consecinţele implicite sau explicite ale existenţei şi practicii religioase. Durkheim analizează religiile totemice ale triburilor din Australia şi ajunge la concluzia că totemul reprezintă în acelaşi timp sacrul şi grupul social, fiind simbolul tribului respectiv. Venerarea totemului reprezintă simultan venerarea sacrului şi a societăţii, cultul dedicat totemului este cultul dedicat societăţii. în spatele simbolurilor religioase se află o forţă autentică, şi anume societa¬tea, astfel că multe dintre sentimentele pe care oamenii le consideră a fi de natură religioasă sunt inspirate, de fapt, de grupul social, care are putere de viaţă şi de moarte asupra existenţei individuale.

Prin intermediul ritualurilor religioase, conştiinţele individuale sunt transformate în conştiinţă colectivă. Conţinutul ritualului contează mai puţin, importantă este împărtăşirea cu ceilalţi a momentelor respective, contopirea într-o stare mentală similară. Ritualul, ca sistem de comportamente integrate, rutinizate şi saturate de semnificaţii simbolice speciale, îndeplineşte astfel două funcţii: prima este cea de confirmare a apartenenţei la grup şi la starea mentală a celorlalţi, iar cea de-a două rezidă în crearea unei stări mentale colective, care depăşeşte conştiinţa individuală. În acest mod, ritualul religios contribuie la menţinerea solidarităţii sociale.

Cea de-a doua funcţie primară a religiei rezidă în controlul social. Societatea asociază normele morale de religie şi le transmite prin intermediul credinţelor religioase. Recurgând la preoţi şi la forţe supranaturale pentru a transmite normele morale, societatea întăreşte controlul social asupra vieţii individuale. Indivizii internalizează normele societăţii simultan cu credinţele religioase, astfel controlul social devenind autocontrol. Durkheim arată că ştiinţa nu va putea să înlocuiască niciodată religia, tocmai din cauza funcţiei de control social pe care o are aceasta din urmă. Ştiinţa poate să explice un fenomen sau altul, însă nu va putea niciodată să îi înveţe pe oameni ce este bine şi ce nu şi nu va putea niciodată să le ofere norme morale.

Dezvoltările ulterioare ale abordării funcţionale au identificat şi alte funcţii pe care le poate îndeplini religia în societate. O'Dea şi Aviada indică trei contexte în care religia poate să intervină:

1. situaţii neprevăzute, cu referire specială la faptul că moartea poate să survină în orice moment;

2. incapacitatea de a rezolva multe dintre problemele cu care indivizii se confruntă:

3. raritatea resurselor, mai exact problema alocăm resurselor în societate într-o manieră considerată echitabilă.

Pornind de la aceste trei situaţii de viaţă, cei doi autori identifică şase funcţii ale religiei: 1. suport, consolare şi reconciliere; 2. sentiment de securitate existenţială; 3. sacralizarea normelor ş, credinţelor, valorile sociale fiind întărite prin sancţiunea divină asociată; 4. o funcție profetică, prin care religia furnizează norme şi standarde morale care pun în discuție normele societății; 5. o funcție identitară, furnizând indivizilor răspunsuri la întrebarea “cine sunt?”; 6. facilitarea creșterii și maturizării prin furnizarea de simboluri și rituri care însoțesc trecerea prin viață.

3. KARL MARX ȘI PERSPECTIVA CONFLICTUALISTĂ

În opoziţie cu abordarea funcţionalistă, adepţii teoriilor conflictuale arată că religia nu asigură echilibrul social, ci, din contra, contribuie la alienarea indivizilor şi produce conflicte sociale. Pe de o parte, religia se află la baza unor conflicte între indivizi şi societate sau a unor conflicte între diferite religii. Pe de altă parte, religia maschează conflictele sociale şi duce la alienarea indivizilor.

Karl Marx , cel care a propus pentru prima dată această perspectivă în studiul religiei, abordează fenomenele religioase prin prisma conflictului de clasă. Potrivit autorului, deşi structura socială pare a fi foarte complexă, societatea industrială se bazează pe existenţa a două clase, una a burgheziei, care deţine controlul resurselor şi a mijloacelor de producţie şi care exploatează forţa de muncă salarială, şi clasa muncitoare, care este exploatată de către clasa dominantă (burghezie) în vederea obţinerii de profit. Deşi religia nu este cea care produce direct sărăcie şi nedreptate socială, ea contribuie la perpetuarea nedreptăţilor, fiind un narcotic social.