Tradițional și modern în sfera familiei

Familia este o institutie intrinseca civilizaţiei umane (desi nu tuturor culturilor). Familia nu este un dat natural (numai relatia mama-copii este naturala, dar aceasta are un rol secundar in istorie). Familia este un element esential al organizarii sociale.

Astfel, fiecare civilizatie are si un tip dominant, specific, de familie. Civilizatia agrara (traditionala) era bazata in mod esential pe legaturi de rudenie (neam, clan). Familia avea un rol privilegiat in toate domeniile societatii: productie, comunicare, distributie, protectie, socializare, control social. Procesele de schimbare sociala erau foarte lente, practic insesizabile.

Civilizatia industriala (moderna) considera insa schimbarea ca ceva normal, de unde importanta acordata studiului schimbarii (pentru stapânirea ei), stiintei, tehnologiei. Fata de societatea traditionala, societatea moderna reprezinta o treapta superioara de complexitate si de diferentiere structurala si are ca trasatura dominanta raţionalizarea .Aceasta distinctie intre traditional siu modern isi are originile in "epoca luminilor". In acea perioada s-au cristalizat atât filosofia, ideologia, conceptele-cheie - cât si realitatea sociala corespunzatoare acestei viziuni. Ideile fundamentale ale iluministilor (accentul pus pe ratiune, pe secularizare, pe educatie ca mijloc de control al instinctelor si al pornirilor irationale precum si rolul prometeic al omului in stapânirea naturii) vor continua sa domine filosofia sociala a secolelor urmatoare, sa dea nastere la noi concepte si dezvoltari. Din acest trunchi comun s-au desprins marile paradigme si modele ce vor domina teoria si practica sociala ulterioara (modelele: evolutionist, marxist, ciclic, functionalist, antropologic, pozitivist...).

Fiind o instituţie ce se transformă foarte lent si anevoios, familia are o independenţă relativă faţă de contextul social si economic; schimbările ei nu se fac o dată cu schimbarea regimului politic ci urmăresc succesiunea civilizaţiilor.

Cu toate că familia are o mare capacitate de inerţie, ea poate, in unele situaţii, devansa schimbările social-politice.

Desi relaţia cadru social general-familie nu este una din genul stimul-răspuns si in ciuda relativei stabilităţi a funcţiilor si structurilor familiale, această instituţie a suferit, in ţara noastră, in mod incontestabil, importante schimbări după cel de-al doilea război mondial.

Este adevărat că familia a dezvoltat forme de rezistenţă in faţa intruziunii statului, in faţa prăbusirilor sociale brutale ce au afectat o tradiţie aproape milenară (ne referim la familia rurală tradiţională). Asa explicăm esecul politicii care a incercat să deturneze in mod artificial tendinţele proprii ale evoluţiei familiei românesti, cu toate că urmările politicii duse intre 1948-1989 au fost uneori catastrofale pentru familie.

Dacă familia s-a transformat in ultima jumătate de secol, instrumentele schimbării au fost (mai degrabă decât cele politice) restructurările majore ale societăţii, restructurări ce veneau să confirme, să accentueze tendinţele de erodare a familiei tradiţionale, tendinţe existente incă dinainte de război.

Procesele de industrializare, de urbanizare, exodul rural, alfabetizarea masivă, asistenţa medicală gratuită, mobilitatea socială si teritorială, modificarea relaţiilor de proprietate devin componente fundamentale ale unei noi realităţi, căreia familia a incercat să-i facă faţă, modificându-si modul de constituire, mărimea, funcţiile.

In ultimul secol s-au produs schimbări majore in evoluţia familiei, a valorilor, normelor, comportamentelor din această sferă. Desi se prefigurau de la sfârsitul secolului trecut, aceste schimbări au avut loc, cu precădere, după 1950. In evaluarea acestor schimbări trebuie să distingem două planuri:

- comparativ cu situaţia anterioară (inainte de 1950);

- comparativ cu situaţia pe plan european (occidental).

Familia a fost percepută ca un refugiu in faţa unui mediu social opresiv, având un loc superior in ierarhia de valori. In Vest individul s-a putut afirma prin posibilităţi multiple de consum, de petrecere a timpului liber, de avanasare in cariera profesională, ceea ce a dus la percepţia legăturilor familiale ca o piedică in implinirea acestor posibilităţi. In România, posibilităţile de afirmare individuală fiind reduse, a avut loc o repliere asupra familiei si copiilor. Neexistâd proprietate privată, investiţiile familiei (acolo unde existau aceste posibilităţi) au fost transferate asupra cresterii si educaţiei copiilor.

Prin urmare, dacă familia occidentală este considerată "o instituţie in criză", familia românească a reprezentat (si rămâne) o instituţie socială fundamentală, in ciuda unor tendinţe de slăbire sau de atomizare.

Indicatorii de nupţialitate rămân ridicaţi, divorţialitatea este relativ scăzută, la fel celibatul definitiv. "Uniunile libere" nu sunt frecvente (ele apar la cele două extreme ale societăţii: la categoriile cele mai defavorizate si cele mai "emancipate" - intelectuali, studenţi). Copiii născuţi in afara căsătoriei si mamele necăsătorite sunt percepute de opinia publică (si incriminate) ca rezultat al unui comportament deviant.

Este dificil de răspuns la intrebarea dacă familia românească este in prezent modernă sau tradiţională. Erodarea valorilor tradiţionale este evidentă si pătrunderea concepţiilor liberale in ceea ce priveste funcţionarea familiei este tot mai răspândită.

Desi această erodare este firească in cursul modernizării societăţii, ea a fost accelerată in prima perioadă (1950-1965) a regimului comunist, atât prin transformările sociale fundamentale cât si prin incercarea statului de a controla spaţiul privat. Această tendinţă de distrugere a valorilor tradiţionale si de dezorganizare a familiei este vizibilă si prin "explozia" divorţurilor intre 1956 si 1966.

După 1966, insă, regimul din România a vrut să integreze ideologia tradiţională si să reconsidere familia ca "celulă de bază" a societăţii. Tendinţele de disoluţie a familiei au fost stopate prin măsuri legislative. O astfel de atitudine pro-familie poate servi unui regim nepopular ca instrument de stabilitate.

IN CONCLUZIE, in ultimul secol, si in special in ultima lui jumătate, familia românească a cunoscut mutaţii esenţiale, păstrându-si totusi rolul fundamental, atât in viaţa indivizilor cât si in societate, in general.