Viața cotidiană ca spectacol - Erving Goffman

PERFORMĂRILE

Autorul debutează cu o dubla ipostază a ceea ce însemnă a juca un rol în societate. Astfel, prima ipostază, numită de către autor extremă, este cea a omului sincer, unde personajul pune în scenă o realitate sinceră, însă ascunsă după o iluzie, impresie și credință a individului despre veridicitatea prezentată. Individul pune își joacă rolul cu un scop bine definit, acela de a performa "în beneficiul oamenilor". De asemenea, se afirmă că singurii care ar putea să ridice un semn de întrebare asupra realității prezentate sunt sociologii sau cei "complexați" social.

Autorul face trecerea la cea de a doua extremă, și anume, cea a individului „cinic”, numit și performerul care „amăgește publicul”. Este acel individ care nu crede în ceea ce performează, în propriul lui act, și de asemenea, în ceea ce va crede publicul său despre acesta.

În continuare autorul prezintă cum o idee, o convingere sinceră stabilită inițial de către performer se poate transforma ulterior în cinism, datorită influenței factorilor exteriori asupra performanței individului. Cinismul este folosit, de asemenea, și pentru a pune o barieră între eul, numit de autor "profund", și contactul cu publicul. De aceea, individul va oscila întotdeauna între ceea ce crede că este sincer și acest cinism apărător de un anumit public. Punctul de întâlnire, de tranziție între cinism și sinceritate este "întreținut în virtutea unei anumite autoamăgiri".

FAȚADA (FRONT)

Această fațadă reprezintă echipamentul evocativ standardizat performat intenționat sau nu de către individ. Fațada se împarte astfel în două categorii:

1. Scenografia ce reprezintă partea de decor, părțile scenice a ceea ce se performează.

2. Fațada personală ce reprezintă partea expresivă a scenografiei, de exemplu: îmbrăcămintea, statul social, caracteristici legate de vârstă, gestică, sex, rangul sau funcția individului. Această categorie se împarte, de asemena, în: înfățișare (sunt stimulii de informare pentru „statul social al performatorului”) și atitudine (sunt stimulii de avertizare asupra modului în care performerul trebuie sa își joace rolul sau modul în care se așteaptă ca acesta sa fie jucat în situațiile ce vor începe ulterior). Aceste doua subcategorii se pot contrazice reciproc.

Revenind la ideea de fațadă, autorul afirmă că acestea tind să nu fie realizate de către performer, ci să fie selectate. De asemenea, autorul confirmă faptul că mai multe fațade pot fi împrumutate pentru aceeași rutină.