Administrația Publică Locală în Trei State ale Uniunii Europene

Capitolul 1: Notiuni introductive privind conceptual de administraţie publica locala

Noţiunea de administraţie publică a fost analizată diferit în literatura de specialitate a statelor europene, atât în perioada interbelică, cât şi în cea de după cel de-al doilea Război Mondial, influenţa doctrinei franceze fiind determinantă în spaţiul european. Delimitarea conţinutului şi sferei noţiunii de administraţie are atât importanţă teoretică, cât şi practică, presupunând operaţiunea de explicare a reglementărilor juridice în vigoare, prin raportarea la ceea ce am putea numi constantele doctrinei într-un sistem democratic

Acceptarea unei definiţii universal valabile pentru conceptul de administraţie pare o utopie Principala dificultate a acestui demers este dată de însuşi câmpul funcţiilor administraţiei publice care este determinat de organizarea constituţională a separaţiei puterilor specifică fiecărui stat, ceea ce face ca nici una din definiţiile formulate să nu poată reclama o valabilitate generală

Noţiunea de administraţie are în vedere două aspecte: sensul material/funcţional, conform căruia administraţia publică semnifică activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legilor, urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi sensul organic – atunci când ne referim la ansamblul autorităţilor publice, prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile şi se prestează serviciile publice.

Capitolul 2: Organizarea administraţiei publice locale în statele Uniunii Europene

2.1 Principiile organizării administraţiei publice locale în Spania

Spania este un stat unitar descentralizat care cuprinde 17 regiuni, 50 de provincii şi puţin peste 8000 de comune. Textul constituţional garantează dreptul la autonomie pentru diferite naţionalităţi şi regiuni.

Referitor la evoluţia descentralizării, arătăm că, printr-o lege din anul 1955, s-a reglementat regimul local, recunoscându-se autorităţilor din provincii şi municipii anumite atribuţii, însă acestea erau supuse unui control strict, atât de oportunitate, cât şi de legalitate, apriori şi aposteriori.

Constituţia din 1978 consacră autonomia locală, dar a fost nevoie de o decizie a Tribunalului Constituţional , care, începând cu anul 1981, a înlăturat regimul de tutelă prevăzut de legea din anul 1955. Între anii 1981-1983, sunt adoptate Statutele celor 15 regiuni autonome; în anul 1985, a apărut legea naţională care reglementează regimul local, modificată în anul 1986; tot în anul 1986, apare legea naţională privind organizarea şi funcţionarea colectivităţilor locale, iar în anul 1988, legea privind finanţele publice locale.

În anul 1992, se încheie „Pactul autonomiilor" (semnat între cele două principale partide politice din Spania), prin care se extinde competenţa comunităţilor regionale autonome, în acelaşi an, este adoptată legea privind regimul juridic al administraţiei publice şi procedurile administrative comune. Astfel, s-a ajuns la actuala configuraţie a administraţiei publice locale spaniole.

Pentru aplicarea principiului autonomiei comunităţilor regionale, Constituţia spaniolă nu a instaurat o cartă a autonomiilor, nu a stabilit comunităţile autonome şi nu a prevăzut un partaj uniform al competenţei.

Ea a definit, însă, procedura de constituire a comunităţilor autonome. Astfel, provinciile limitrofe având caracteristici istorice, culturale şi economice comune pot revendica reunirea într-o comunitate autonomă (regiune).

Instrumentul juridic fundamental al fiecărei comunităţi autonome este Statutul, care cuprinde atribuţiile ce revin acesteia, din "inventarul de atribuţii" ce pot fi recunoscute comunităţilor autonome, prevăzut de Constituţie.

Rezultatul aplicării acestor prevederi constituţionale a fost crearea a 15 comunităţi autonome (regiuni), care au sfere de competenţă legislativă diferite şi inegale. Cu toate acestea, comunităţile regionale dispun de atribuţii legislative şi au instituţii, deliberative şi executive, comparabile cu cele ale unui stat federat

Spania fiind un stat al „autonomiilor”, aici s-au manifestat preocupări susţinute pentru definirea autonomiei şi s-au depus eforturi pentru clarificarea conceptelor din acest domeniu. Astfel, autonomia locală se defineşte ca fiind dreptul autorităţilor locale de a interveni în orice domeniu al vieţii publice care se înscrie în sfera intereselor proprii.

Competenţele primǎriei din Madrid sunt: serviciile publice locale( de transport, apǎ, salubritate, iluminat public etc.); circulaţie; urbanism şi patrimoniu istoric; poliţia municipalǎ. În afara regiilor autonome locale, pe lângǎ primǎria din Madrid mai funcţioneazǎ societǎţi anonime cu capital exclusiv municipal, având ca obiective:

- gestiunea serviciilor de percepţie pe cale execitivǎ, a taxelor şi a impozitelor, a contribuţiilor cǎtre primǎrie;

- construcţia şi gestiunea pieţelor centrale municipale;

- activitǎţi economice şi sociale;

- realizeazǎ studii, proiecte, gestionare în vederea dotǎrii oraşului cu incinte expoziţionale etc.

2.2 Principiile organizării administraţiei publice locale în Italia

În Italia organizarea administraţiei statului are o structură piramidală, în al cărei vârf se află Guvernul şi ministerele, autorităţile locale fiind subordonate ministerelor. Aici se întâlneşte acelaşi sistem de organizare administrativă pe trei nivele – comunal, provincial şi regional, dispunând de o bogată legislaţie recentă în materia autonomiei locale. El este, în mare parte, de inspiraţie franceză, fiind un regim uniform la nivelul întregii ţări. Pe lângă autorităţile locale sistemul de administraţie descentralizat cuprinde şi serviciile publice, care au statut de persoane morale, corpuri cu independenţă juridică, constituite sub dreptul public şi cu diferite grade de putere de autoguvernare.