Analiza Factorilor care Favorizeaza Migrația Forței de Muncă

I. ACQUIS-UL COMUNITAR SI INSTITUŢIILE COMPETENTE PRIVIND FENOMENUL MIGRAŢIONIST LA NIVELUL UE

1. Aspecte generale privind legislaţia şi reglementările în domeniul forţei de muncă si asupra fenomenului migraţiei în UE

Temeiul juridic privind promovarea ocuparii fortei de munca, obiectiv esential al politicii sociale europene, isi are în dispozitiile Tratatului instituind Comunitatea Europeana referitoare la asigurarea liberei circulatii a persoanelor (articolele 39-42) si dreptul de stabilire (articolele 43-48) în contextul pietei unice.

Prin adoptarea, în 1992, odata cu Tratatul de la Maastricht, a Protocolului privind politica sociala (anexat Tratatului instituind Comunitatea Europeana), statele membre si-au exprimat dorinta ca Uniunea sacontinue eforturile în domeniu. Mai mult, conform protocolului, Uniunea putea „recurge la institutiile, procedurile si mecanismele prevazute de Tratat în scopul adoptarii actelor si deciziilor necesare pentru a pune în practica acest acord”. În urma intrarii în vigoare în 1999 a Tratatului de la Amsterdam, Protocolul privind politica sociala a fost încorporat în Tratatul institutind Comunitatea Europeana.

In consecinta, în contextul subiectului migraţiei vom analiza si legislaţia şi reglementările în domeniul forţei de muncă, in principal sub două aspecte, respectiv, cel al recrutării de forţă de muncă dinafara UE şi cel al modului în care legislaţia privind forţa de muncă în UE poate influenţa fluxurile migratorii est-vest odată ce ţările candidate din Centrul şi Estul Europei vor deveni membre ale UE.

Legislaţia cu influenţă asupra fenomenului migraţiei în UE este cuprinsă în capitolul 2 Libera circulaţie a persoanelor şi Capitolul 24 Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.

O schimbare importantă ce a avut loc în ultimii ani în politica privind migraţia în UE este aceea că se vorbeşte tot mai mult de adoptarea unei noi abordări a migraţiei forţei de muncă în Europa. După aproape 30 de ani de politici restrictive de imigraţie şi de azil, guvernele statelor din UE au început să vorbească din nou (după încetarea recrutării de forţă de muncă din străinătate la mijlocul anilor 1970) de beneficiile forţei de muncă din migraţie şi să ia noi măsuri privind migraţia forţei de muncă.

Din cauza declinului demografic pe de o parte şi a deficitului de calificări pe de altă parte, lipsa de forţă de muncă a început să fie evidentă la nivel de UE. Se preconizează că efectele acestor fenomene vor deveni acute şi vizibile undeva între 2010-2030. Recrutarea de forţă de muncă din afara graniţelor ţărilor UE şi din afara UE este modalitatea prin care se poate suplini deficitul de forţă de muncă european acolo unde există. De aceea ne interesează reglemetările care au în vedere recrutarea de forţă de muncă dinafara UE, care încurajează migraţia de înlocuire.

Migraţia de înlocuire în UE vizează două mari categorii de lucrători: pe de o parte este vorba de lucrători înalt calificaţi în care ţările UE sunt deficitare şi pe de altă parte este vorba de lucrători necalificaţi care sunt necesari pentru a înlocui forţa de muncă locală care nu doreşte să preteze astfel de munci (spre exemplu, în agricultură).

Acest aspect al migraţiei de înlocuire prin recrutarea dinafara UE nu este reglementat la nivel de Uniune, fiecare ţară membră având posibilitatea să practice propria politică.

Curentul îmblânzirii condiţiilor de emigrare şi a recrutării de forţă de muncă din afara UE, nu este împărtăşit în unanimitate de toate ţările UE. După noiembrie 2000 în câteva ţări (Danemarca, Olanda, Franţa) partide cu politici anti-migratorii au început să obţină sprijin public.

Libertatea mişcării şi egalitatea de tratament prin interzicerea oricăror restricţii privind forţa de muncă pentru cetăţenii Statelor Membre care s-ar aplica şi statelor din Europa Centrală şi de Est odată du aderarea, generează teama prezentelor State Membre că se vor înregistra fluxuri migratorii masive de forţă de muncă dinspre est spre vest, în căutarea unor salarii mai bune şi a unor condiţii de muncă mai bune. În consecinţă, de teamă unei migraţii excesive a forţei de muncă din est spre vest, se negociază acorduri separate privind deplasarea forţei de muncă după accesul în UE cu fiecare ţară candidată, cerându-se o anumită perioadă de tranziţie pentru liberalizarea circulaţiei forţei de muncă. Perioada de tranziţie va fi cuprinsă între 2-5 ani în mod obişnuit şi nu poate depăşi 7 ani sub nici o formă.

In ceea ce priveste legislaţia privind migraţia, in primul rand trebuie precizat ca o lungă perioadă de timp dreptul de a intra şi a locui pe teritoriul unui Stat Membru al UE era guvernat prin legi la nivel naţional elaborate de fiecare stat în parte. Se intra şi se putea locui pe baza unei vize de intrare şi a unei vize de şedere, vize ce se acordau de fiecare stat în parte.

Numai după mai 1999, când Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare, UE a primit competenţele necesare pentru a formula politici comune la nivelul Uniunii Europene privind migraţia şi azilul. În consecinţă în octombrie 1999 la Consiliul European desfăşurat la Tampere în Finlanda, statele membre UE au decis formularea unei politici comune privind migraţia şi azilul care trebuie să între în vigoare în cel mult 5 ani de la promulgarea Tratatului de la Amsterdam, deci cel târziu în 2004. Domeniile avute în vedere pentru formularea acelei politici comunitare unice privind migraţia care devin responsabilitatea UE, includ aspecte precum: libera circulaţie a persoanelor, controlul la frontierele externe şi acordarea vizelor, azilul, imigraţia şi apărarea drepturilor persoanelor cu terţe naţionalităţi şi cooperarea judiciară pe probleme civile. O politică comună în domeniul migraţiei (mai ales al imigraţiei către UE) şi a azilului are în vedere adoptarea unei poziţii comune a statelor membre UE cererilor de azil venite din partea unor persoane din terţe ţări, cât şi controlul traficului ilegal de persoane.

In stransa legatura cu asigurarea liberei circulaţii a persoanelor şi a lucrătorilor, se vorbeste si de recunoasterea diplomelor şi a calificărilor profesionale. Cele mai importante reglementări în acest sens la nivel de UE sunt un grup de directive care creează premisele unui sistem general de recunoştere a diplomelor şi calificărilor şi a unui alt grup de directive ce reglementează recunoaşterea calificărilor în diferite profesii.

Cele 4 directive ce reglementează acest domeniu sunt următoarele:

- Directiva 89/48/CEE

- Directiva 92/51/CEE

- Directiva 1999/42/CE

- Directiva 2001/19/CE

La nivelul UE, de-a lungul timpului au existat dificultăţi la transpunerea acestor directive în legislaţia naţională. Spre exemplu, Grecia, Belgia, Marea Britanie, Portugalia, Irlanda şi Spania au întârziat transpunerea Directivei din 1992 în legislaţia naţională, întâmpinând probleme în profesiile legate de sănătate, cele din domeniul turismului, din domeniul sportului şi a serviciului public.

De aceea se are în vedere elaborarea unei noi directive (a cincea directivă) care se doreşte

a rămâne unica directivă în acest domeniu şi prin care să se simplifice acquis-ul stabilit prin directivele precedente. Se are în vedere aplicarea principiului de recunoaştere automată a diplomelor şi de recunoaştere a diplomelor pe baza coordonării unor condiţii minime de pregătire.

Pentru a uşura procesele de recunoaştere a diplomelor au fost constituite la nivelul UE două reţele de informare: ENIC (Reţeaua Europeană a Centrelor de Informare) şi NARIC (Reţeaua Centrelor de Informare pentru Recunoaştere Academică). Anexa nr. 1c. prezintă detalii legate de legislaţia UE privind recunoaşterea diplomelor şi a calificărilor.

2. Politicile migraţioniste şi legislaţiile naţionale la nivelul unor state membre UE

Politicile migraţioniste în ţarile membre ale UE ca şi în ţările candidate sunt împărţite în mod curent în patru grupe (OECD, 2003, SOPEMI) :

- politici pentru reglementarea şi controlul fluxurilor migratorii ;

- politici pentru întărirea legislaţiei de combatere a migraţiei ilegale şi a angajării ilegale a lucrătorilor străini ;

- politici pentru integrarea imigranţilor ;

- politici privind cooperarea internaţională în domeniul migraţiei.

Politicile pentru reglementarea şi controlul fluxurilor migratorii, vizează intrarea, rezidenţa şi angajarea străinilor. Cele mai multe urmăresc, în esenţă, întărirea controlului la frontieră, simplificarea şi urgentarea procedurilor de examinare a cererilor de azil şi amendarea condiţiilor de intrare, rezidenţă şi angajare.

Ţările membre ale UE sunt preocupate în permanenţă de perfecţionarea legislaţiei legate de

problemele migraţiei.

În Germania noua lege a imigraţiei prezintă ca modificare majoră, o nouă definire a drepturilor străinilor de a rămâne şi lucra în Germania. Distincţia dintre permisele de rezidenţă şi permisele de muncă a dispărut : în prezent există un singur document, înlocuindu-le pe cele două, care indică dacă cetăţeanului străin i se permite să lucreze sau nu.