Apariția și dezvoltarea Uniunii Europene și a pieței europene

1. Aparitia si dezvoltarea Uniunii Europene

In urma celui de-al doilea razboi mondial, Europa suferise mari pierderi umane si materiale. Se confrunta cu o criza politica, morala si intelectuala, isi pierduse prestigiul in lume, mai ales in raport cu S.U.A, care se afla intr-o perioada de prosperitate economica.

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, Europa ajunsese divizata, in ciuda atator elemente comune la care europenii tineau; divergentele intre statele europene au contrubuit la alunecarea Europei in Razboiul rece, iar ca urmare a razboiului, mari puteri europene au ajuns pe loc secundar. Astfel se explica faptul ca, pe de o parte, tendintele spre unitatea europeana sunt impulsionate, in primul rand, din interiorul acestor state. Pe de alta parte, aceste impulsuri vin din profilierea comunismului dinspre Rasarit si din amenintarea americana.

UE ar fi trebuit de fapt sa fie cunoscuta drept “Comunitatiile Europene”, la plural. Ea a inceput sub forma a trei organizatii distincte, dar totusi inrudite intre ele Comunitatea Europeana A Carbunelui si Otelului (European Coal And Steal Community sau ECSC/CECO), Comunitatea Europena a Energiei Atomice (Euratom) si Comunitatea Economica Europena (CEE numita si Piata Comuna). In practica, institutiile si politica acestora au devenit tot mai greu de distins, proces confirmat de amendamentele succesive aduse tratatului.

Dupa razboi, unii oameni politici (Robert Schuman, Konrad Adenauer, Jean Monnet si altii) au demonstrat ca, pentru a nu se mai repeta greselile trecutului, este nevoie de o solidaritate europeana, care sa nu fie in contradictie cu solidaritatea nationala si sa nu dauneze identitatii nationale. Asadar, alaturi de identitatea natioanala, si nu in contradictie cu ea, apare identitatea europeana, care va presupune o constiinta europeana. Ideologia nationalista a sec al-XIX-lea urmeaza a fi inlocuita cu ideologia integrarii europene. Aceasta nu inseamna respingerea valorii natinunii, ci asumarea unei realitati ca mai exista si alte valori comparabile ca importanta. Problema practica ce isi astepta solutionarea prin integrarea europeana era una a armonizarii intereselor statelor nationale, a asigurarii dezvoltarii lor economice si, concomitent, a evitarii conflictelor dintre ele. In Europa integrata, patriotismul, adica dragostea fata de propria tara se mentine si este insotit mai accentuat de toleranta si de solidaritate cu alte tari.

Noua constructie a Europei unite a putut incepe numai in Europa Occidentala si numai dupa reconcilierea franco-germana. Ideea calauzitoare a lui Monnet in acest sens este ca razboiul dintre Franta si Germania nu trebuie niciodata sa mai tulbure politica si prosperitatea continentului.

Demersul pentru integrarea europeana s-a facut mai intai in plan economic, unificarea politica ramanand obiectivul final.

Pe fondul unei noi constructii europene, care s-a realizat in etape, democratiile occidentale au parcurs mai multe stadii de dezvoltare.

Pana in anul 1950 s-a realizat refacerea economica postbelica. In 1946, Churchill a afirmat necesitatea constituirii statelor unite ale Europei, iar ca prima etapa a acesteia, realizarea unui parteneriat Franta – Germania. In 1947 G. Marshall a anunta oficial un program de sprijin economic numit “Planul Marshall” o suma de 10 mil dolari data de SUA pentru a ajuta statele Europei dupa cel de-al 2-lea razboi mondial, care a prilejuit infiintarea Organizatiei de Cooperare Economica Europeana (1948). Planul Marshall, dublat de o puternica vointa de reconstructie, optiunea pentru economia de piata, intr-o anumita masura rolul statului in economie, dar si imputernicirile unei noi integrari europene au facut ca in anii 1950-1960 sa creasca ritmurile de dezvoltare. S-au realizat progrese in automatica, cibernetica, in cercetarea stiintifica si alte ramuri moderne, in timp ce vechile industii erau in recul, iar populatia satelor cunostea un adevarat exod (emigrare, expatriere) spre marile aglomerari urbane, devenite orase in miscare.

In 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, inspirat de Jean Monnet, propune planul ce va sta la baza Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului sau CECO ("Declaratia Schuman") iar pe 1 aprilie 1951, este semnat “Tratatul de la Paris” pentru constituirea CECO, de catre Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda.

Deceniul 1961-1970 a adus o accentuare a procesului de concentrare a industriei si a bancilor, schimbari in structura socio-profesionala si cresterea calitatii vietii. Astfel, pe 25 martie 1957 sunt semnate tratatele care instituie Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) si Comunitatea Economica Europeana (CEE) de catre cele sase tari - Belgia, Franta, Germania, Italia, Luxemburg si Olanda, cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma care au intrat in vigoare la 1 ianuarie 1958. Scopul CEE era inlaturarea progresiva a barierelor vamale, libera circulatie a fortei de munca si a capitalului.