Autoritățile administrației publice în România

1. Consideraţii generale

Termenul de autoritate provine din latinescul “auctoritas” care deriva de la “augere” ce înseamna “a creşte”, “a spori”, “ a consolida ”.

Constituţia României, se referă în Titlul III, la autoritaţile publice. Astfel, sunt cuprinse în acest titlu următoarele organisme, calificate de constituent drept autorităţi publice:

-Parlamentul;

-Preşedintele Romaniei;

-Guvernul;

-Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate – ministere, alte organe de specialitate din subordinea Guvernului, autorităţi administrative autonome;

-Autorităţile administraţiei publice locale – consiliile locale, judeţene şi primării;

-Autoritatea judecătorească – instanţele judecătoreşti, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii.

Se observă ca în fiecare “putere” din stat îi corespund autorităţile care realizează sarcinile acesteia.

Astfel, sarcinile puterii legislative, de adoptare a legilor, se realizează de către cele două Camere ale Parlamentului (Camera Deputaţilor şi Senat), sarcinile puterii judecătoreşti, de a soluţiona cu putere de adevăr legal, conflicte juridice care apar în societate, se realizează de către instanţele judecătoreşti (judecatori, tribunale judeţene ale municipiului Bucureşti, curţi de apel şi Curtea Suprema de Justiţie), iar sarcinile puterii executive sunt realizate de Preşedinte şi de Guvern, aceasta din urmă având conducerea generală a administraţiei publice.

De-a lungul timpului, practica democratică a impus necesitatea unor autorităţi la nivel central, cu sarcini de coordonare sau de control, inclusiv jurisdicţional, care să fie independente faţă de Guvern, uneori chiar faţă de şeful statului. Dintre acestea, unele, fie prin Constituţie, fie prin legi speciale, au fost instituite ca autorităţi (de natura administrativă) dependente de Parlament, altele nu.

Autorităţile de stat care prin atribuţiile lor nu pot fi încadrate nici în categoria autorităţilor legislative şi nici în aceea a instanţelor judecătoreşti, trebuie să fie încadrate, cu tot specificul lor, în categoria autorităţilor executive, administrative, pentru ca ceea ce este esenţial la aceste autorităţi este faptul că intreaga lor activitate se desfăşoara pe baza legii şi în vederea executării legii. Faptul că unele din aceste autorităţi prezintă anual Parlamentului rapoarte asupra activităţii desfăşurate sau ca organele lor de conducere sunt desemnate de către Parlament, nu sunt argumente care să le schimbe natura lor juridică de autorităţi administrative autonome, aşa cum le numeşte Constituţia în art. 116 (2).

Raportându-ne la autorităţile publice consacrate de Constituţia României, se pot reţine ca autorităţile administrative autonome:

- Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;

-Curtea de Conturi;

-Avocatul Poporului;

-Consiliul Legislativ.

Mai pot incluse în categoria acestor autorităţi, având un statut legal: Serviciul Român de Informaţii, Banca Naţională a României, Consiliul Naţional al Audiovizualului, etc. Apoi sunt autorităţi locale, alese, precum consiliul judeţean, consiliile locale, şi primarii.

Prin, urmare putem aprecia ca autoritatea administrativă reprezintă acea categorie a autorităţilor publice care are o structura stabilă şi o activitate continuă, înzestrata cu capacitate juridică ce-i permite participarea în nume propriu, la înfăptuirea puterii executive în limitele competenţei legal specifice .

Din cele prezentate reiese ca noţiunea de autoritate publică este mai largă decat cea de autoritate administrativă, pe care o include. De astfel, prin Decizia nr. 197/1997 a Curţii Constituţionale, s-a statuat ca în ceea ce priveşte noţiunea de autoritate publică, prevazută de art. 1 din Legea nr. 29/1990 , aceasta a fost înlocuită cu noţiunea de autoritate publică, prevăzută de art. 48, alin. 1 din Constituţie şi ca noţiunea de autoritate publică are o sfera mai largă decât cea de autoritate administrativă, fără a se arăta de Curtea Constituţionala, sensul şi sfera celor două noţiuni.

În literatura juridică, s-a susţinut şi ideea că, dimpotrivă, noţiunea de autoritate administrativă are o sferă mai largă decât noţiunea de autoritate publică. Din rândul autorităţilor administrative, unele sunt considerate autorităţi ale administraţiei publice pentru ca acestea fac parte din sistemul administraţiei publice.

În Constituţie se utilizează şi noţiunea de organ : în art. 61 alin. 1, chiar dacă se prevede ca Parlamentul este «unica putere legiuitoare a ţării», el este calificat, mai întai, ca fiind, «organul reprezentativ al poporului român». De asemenea, în art.116 se prevede ca «alte organe de specilitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorităţi administrative autonome», iar potrivit art. 116 alin.2, Guvernul şi ministerele «pot înfiinţa organe de specialitate în subordinea lor». Art. 123 alin 2, referindu-se la prefect, prevede ca acesta conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi «ale celorlate organe centrale, din unităţile administrativ-teritoriale».

Din analiza prevederilor constituţionale cât şi cea de organ, ambele cu privire la structuri organizatorice din sfera celor trei puteri ale statului – legislativă, executivă şi judecătorească, dar predomina dipoziţiile cu privire la «autorităţi», notiunea care are o sferă de cuprindere mai întinsa decat cea de «organ», este utilizată numai în legatură cu unele «autorităţi» statale subordonate, mai puţin pentru Parlament, în caz în care noţiunea de organ a fost prevăzută de Constituţie, deşi nu este vorba de o autoritate subordonată.

2. Caracteristicile autorităţilor administrative

Pentru autorităţile administrative, reţinem urmatoarele caracteristici:

• Sunt forme organizatorice stabile, ca structura şi activitate, determinate de permanenţa şi consistenţa sarcinilor care trebuie să le indeplineasca, ceea ce nu exclude posibilitatea încredinţării temporare de sarcini sau chiar a creării de organe cu caracter temporar, dat fiind provizorantul sarcinilor;

• Dispun de capacitate jurică cu caracter special, care le conferă calitatea de a participa la raporturile juridice, respectiv aptitudinea limitată de a avea şi de a exercita drepturi şi, dupa caz, de a indeplini obligaţii în nume propriu. Precizăm că, deşi în general capacitatea conferă calitatea de a participa în nume propriu la raporturile juridice ca subiect de drept, totuşi, trebuie să remarcăm ca în cazul dreptului administrativ, se întâlnesc organe având competenţe dintre cele mai diferite (decizională sau de execuţie, proprie sau delegată, principală sau auxiliară) care nu pot participa în nume propriu – ci doar în numele altora – la realizarea puterii publice;

• Prin atribuţiile exercitate, autorităţile administrative contribuie la realizarea activităţii executive a statului, ca formă fundamentală de activitate sau funcţie esenţiala a acestuia. Din aceasta cauză, orice autoritate statală care desfăşoara în subsidiar şi activităţi administrative – deşi nu face parte din sistemul administraţiei publice - precum şi organele care sunt în subordinea altor categorii de puteri ale statului, pot să fie totuşi şi autorităţi administrative prin atribuţiile îndeplinite şi prin natura actelor de putere publică emise.

Locul pe care îl ocupă administraţia în sistemul autorităţilor publice este determinat de modul de constituire, organizare şi funcţionare, precum şi de atribuţiile ce îi revin în realizarea sarcinilor specifice, comparativ cu celelate puteri sau sisteme de autorităţi