Bugetul de Venituri și Cheltuieli al Uniunii Europene

Bugetul (de venituri şi cheltuieli al) Uniunii Europene

- conţinut şi evoluţie -

Bugetul Uniunii Europene reprezintă ansamblul resurselor financiare de care aceasta dispune anual pentru îndeplinirea de către instituţiile comunitare a obiectivelor şi activităţilor comunitare stabilite în prezent prin Tratatul de la Amsterdam, în funcţie de acesta putând fi observate în fiecare an priorităţile şi orientările politice.

Capitolul 1. Bugetul Uniunii Europene

1.1 Fundamente generale privind bugetul comunitar

Pentru acoperirea bugetului UE, astfel statele membre sunt dispuse să transfere o parte din atributele naţionale în materie de percepere a impozitelor şi taxelor, după cum ponderea unei categorii de cheltuieli sau alteia în totalul bugetului UE care poate fi considerată o dimensiune a intervenţiei UE asupra economiilor şi politicilor naţionale.

Instituit prin Tratatul de la Roma, care afirma cu claritate principiul solidarităţii financiare, bugetul comunitar avea la origine o dimensiune redusă, principalele sale cheltuieli fiind destinate politicii agricole comune. Finanţarea acestui buget se facea, la începuturile construcţiei europene, din două resurse proprii: taxele la importurile de produse agricole din spaţiul extra-comunitar şi din taxe la importurile de produse manufacturate din afara Comunităţii Europene, iar sumele obţinute erau suficiente pentru acoperirea necesităţilor de finanţare comună.

La sfârşitul anilor 1970 au apărut primele tensiuni între membrii CEE, cu privire la repartizarea bugetului comun, generate de trei factori:

1. liberalizarea schimburilor comerciale internaţionale, care au dus la reducerea taxelor vamale;

2. apariţia excedentelor în producţia agricolă europeană şi, implicit, reducerea importurilor de produse agricole, deci diminuarea prelevărilor la bugetul comunitar;

3. prima extindere a CEE, cu aderarea Danemarcei, Irlandei şi Mării Britanice – ultima având atunci o agricultură mai modestă dar fiind un importator important de produse agricole (în principal din Australia şi Noua Zeelandă), ceea ce făcea ca prelevările de taxe din importurile agricole britanice să fie mai mari decât cele de la ceilalţi parteneri europeni, fără însă ca Marea Britanie să beneficieze la acelaşi nivel de alocări din bugetul comunitar.

Pentru a înlocui insuficienţa resurselor proprii tradiţionale, şi anume, taxele vamale şi prelevările la importurile agricole, la sfârşitul anilor ’70 au fost create alte două surse de finanţare europeană: prelevări din TVA şi contribuţii din PIB-ul naţional al fiecărui stat membru. Însă, la sfârşitul anilor ’80 contribuţia din PIB crescut sensibil şi reprezintă astăzi aproape trei sferturi din reţeta bugetului european. La nivelul anului 2002, proporţia acestor contribuţii naţionale şi redistribuirea bugetului UE-15 se prezentau în felul următor: Germania – 22%; Franţa – 18%; Italia – 15%; Marea Britanie - 13%; Spania – 8%, Olanda – 6%, Belgia – 4%; restul 14% era repartizat între ceilalţi 8 membri ai UE. Principalii beneficiari de finanţări de la bugetul comunitar: Spania – 22%; Franţa – 16%; Germania – 16%; Italia – 11%; Marea Britanie – 8%; Grecia – 6%; Belgia – 3%; Olanda – 2%, iar restul de 16% era repartizat între celelalte 7 state membre, diferanţa între cele două procente pentru fiecare ţară arată care sunt principalii contributori neţi: Germania, Marea Britanie, Italia, Olanda şi Franţa. În contextul şocului petrolier din anii ’80, guvernul conservator britanic a decis să adopte o politică de restabilire a echilibrului bugetar prin reducerea contribuţiei sale la bugetul European. Pentru prima dată, un stat membru al Comunităţii Europene punea deschis în discuţie principiul solidarităţii financiare şi îşi calcula propria contribuţie netă, iar premierul Margaret Tchatcher a cerut banii să-i fie înapoiaţi, ameninţând că dacă nu va obţine satisfacţie va paraliza funcţionarea Comunităţii, deoarece la acea vreme domina regula votului cu unanimitate. Pentru a evita criza, Consiliul European de la Fontainebleau (1984) a acceptat ca o parte din contizaţia britanică la bugetul comunitar să fie returnată, iar principalii contributori la această restituţie financiară erau atunci Franţa şi Germania.

Finanţarea prin contribuţii naţionale din TVA si PIB constituie astǎzi cele mai importante surse la reţeta bugetului comunitar. Contribuţia PIB a reprezentat în anul 2005 peste 70% din totalul veniturilor la bugetul UE, se calculează astfel : în fiecare an se stabilesc reţetele de venituri şi cheltuieli ale Uniunii, iar soldul rǎmas de acoperit dupǎ calcularea veniturilor din celelalte trei resurse (taxe vamale, prelevǎri agricole şi TVA) se împarte între toate statele membre sub forma unui procent unic din PIB.

Contribuţiile din PIB sunt înscrise în proiectele de bugete naţionale votate de cǎtre parlamentele fiecarui stat membru şi vǎrsate apoi de guverne la bugetul UE. De remarcat cǎ, în ultimii ani, guvernele au supraestimat în mod constant vǎrsǎmintele pe care anunţau cǎ le fac la bugetul comunitar, în timp ce Comisia Europeanǎ a fǎcut eforturi pentru situarea cheltuielilor sub valoarea creditelor prevǎzute, pentru a da imaginea unui bun gestionar al banului public. În aceste condiţii, un procent mergând pânǎ la 10% din contribuţiile naţionale alocate UE au fost returnate în fiecare an către bugetele naţionale.

O altǎ precizare importantǎ se referǎ la faptul cǎ, tot în ultimii ani, calculul contribuţiilor naţionale la bugetul UE nu se mai face raportat la PIB ci la VNB (venitul naţional brut). Aceasta pentru cǎ, în cazul economiilor foarte deschise, PIB şi VNB pot sǎ difere sensibil (este, de exemplu, cazul Luxemburgului sau al Irlandei, al cǎror PIB/locuitor este net superior mediei comunitare, în timp ce VNB-ul se situeazǎ la nivelul mediei UE, intervalul fiind datorat veniturilor vǎrsate rezidenţilor din state non-comunitare).