Comisia Europeană - înființare și reglementări

CAPITOLUL I COMISIA EUROPEANĂ - ÎNFIINŢARE ŞI REGLEMENTARE

1.1. Scurt istoric

Comisia îşi începe istoria odată cu apariţia Înaltei Autoritati-executivul primei comunităţi europene, cea a cărbunelui şi oţelului în 1951. Termenul de comisie este folosit în tratatele de la Roma din motive strategice, în încercarea de a diminua sensul supranaţional, considerat prea extins în primul tratat. Până, la intrarea în vigoare a tratatului de fuzionare a executivelor din 1965, cele trei comunităţi europene au avut trei executive, două comisii (Euratom, CEE) şi Înaltă Autoritate (CECO).

În baza Tratatelor de la Roma s-au creat Comisii separate, toate având sediul la Bruxelles, atât pentru CEE cât şi pentru EURATOM. Ele erau formate tot din nouă membri, numiţi de către guvernele naţionale pentru o perioadă de patru ani. Dat fiind faptul că în anii ce au trecut de la crearea CECO entuziasmul integrării a devenit mai slab, emblematic în acest sens fiind neconcretizarea propunerilor de formare de comunităţi europene în domeniul apărării şi politicii, Comisia CEE, spre deosebire de Înaltă Autoritate, nu adopta decizii, ci punea în aplicare hotărârile Consiliului de Miniştri, asigurând şi executarea dispoziţiilor prevăzute de Tratat.

Denumirea de Comisie Europeană este cunoscută după Tratatul de Fuziune de la Bruxelles din 1965, în acesta prevăzându-se unirea celor trei Comisii existente la acel moment într-un singura instituţie, Comisia Comunităţilor Europene. Tratatul de fuziune stipulează independenta Comisiei fata de guvernele statelor membre, dar stabileşte răspunderea politica a acestea fata de Parlamentul European, care poate adopta o moţiune de cenzură împotriva ei. Crearea Uniunii Europene şi implicit a Comisiei n-ar fi fost posibilă fără decizia Consiliului European de la Milano, din decembrie 1985, care a decis reunirea într-un singur text a amendamentelor asupra tratatului de la Roma, privind crearea CEE şi a dispoziţiilor privind cooperarea politica de unde şi denumirea de "Act Unic European" (AUE).

Prin AUE anumite puteri de decizie au fost transferate de la Consiliu către Comisie. Prin Tratatul de la Maastricht, articolul P, paragraf 1, au fost abrogate articolele de la 10 la 19 din ratatul de fuziune de la Bruxelles referitoare la compunerea şi organizarea Comisie, în locul acestora fiind inserate în cele trei tratate comunitare dispoziţii având un conţinut identic.

Principalele inovaţii aduse de Tratatul de la Maastricht poarta asupra desemnării şi duratei mandatului Comisiei, respectiv de la 4 la 5 ani, situând-o astfel într-o anumită dependenţă faţă de Parlamentul european.

Prin Tratatul de la Amsterdam, Comisia a rămas cu aceleaşi atribuţii, modificările aduse de tratat nefiind esenţiale, astfel:

- în privinţa cooperării în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne, prerogativa unor iniţiative, care la momentul respectiv erau exercitate împreună cu statele membre, îi rămân în exclusivitate;

- în domeniul "cooperării intensificate", în cadrul CE, Comisia deţine monopolul iniţiativei, pe care nu o împarte cu statele membre;

- s-a întărit poziţia preşedintelui Comisiei.

Instituţie administrativă şi politică, Comisia Comunităţii Europene se personifica cel mai mult prin faptul că, spre deosebire de secretariatul general al unei organizaţii internaţionale, ea nu este doar gestionarul acţiunilor comune, ci prin misiunile şi competenţele pe care le are, ea este pistonul procesului de integrare europeană.

1.2. Reglementare

Modul de organizare şi funcţionare al Comisiei este stabilit în cadrul oferit de dispoziţiile art.155 -; 163 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, astfel cum au fost ele modificate prin Tratatul privind Uniunea Europeană (art. G pct.48) şi Tratatul de la Amsterdam (art. 2 pct.40 şi 41).

Conf. Disp. Art. 211 pp din Tratatul CE şi art. 124 pp EURATOM Comisia este un organ comunitar. În viitoarea Constituţie Europeană cadrul legal al Comisiei este reglementat de art. 25, III-250 din proiectul de constituţie. Comisia nu a avut până acum mari competenţe în domeniul Colaborării poliţieneşti şi justiţiare în domeniul penal, precum şi în cel al Politicii externe şi de securitate comune a UE (deci în sfera definită de cel de-al II-lea şi al III-lea pilon). Acest lucru se poate însă schimbă odată cu noua constituţie elaborată de Conventul European, cu condiţia ca aceasta să fie ratificată de toate cele 27 de state membre şi deci să intre în vigoare.