Descentralizare, Deconcentrare, Centralizare

Cap.I.Descentralizarea.

1.1.Notiunea de descentralizare:

Noţiunea descentralizării are o accepţiune largă şi una restrânsă. În sens larg, prin descentralizare se înţelege orice transfer de atribuţii din plan central în plan local. În sens restrâns, descentralizarea este legată de procedeul de realizare a acesteia, respectiv descentralizatea teritorială – prin transferul de atribuţii către unităţile administrativ-teritoriale, şi descentralizarea pe servicii – prin desprinderea unor servicii publice din competenţa centrală sau locală,dandu-se lor o organizare autonomă.

Descentralizarea înseamnă transferul de competenţe administrative şi financiare de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţie publice locale sau către sectorul privat.

Transferul de responsabilitate se referă la domeniul planificării, luarea deciziei (finanţe, fiscalitate), responsabilităţi legale (emiterea de regulamente,hotărâri locale) şi managementul serviciilor publice pentru care se face transferul.

Autorităţile administraţiei publice locale exercită competenţe exclusive, precum şi competenţe partajate, mai exact competenţe excercitate împreună cu alte niveluri ale administraţiei publice, cu o separare clară a finanţării şi a puterii de decizie pentru fiecare responsabil în parte .

Descentralizarea în administraţia publică depinde şi de modul cum sunt organizate autorităţile publice locale şi raporturile lor cu cele centrale. Autorităţile locale pot fi alese (descentralizarea este mai mare) sau pot fi numite de către autorităţile centrale (caz în care descentralizarea este mai mică). Gradul descentralizării administrative depinde şi de forma în care se exercită tutela administrativă (controlul special efectuat de autoritatea centrală).

Într-o descentralizare administrativă se pot rezolva în condiţii mai bune interesele locale, serviciile publice locale putând fi conduse mai bine de către autorităţile locale într-un regim în care acestea nu au obligaţia să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor de la centru. Măsurile şi deciziile pot fi luate mai operativ de către autorităţile locale iar resursele materiale şi financiare şi chiar forţa de muncă pot fi folosite cu mai mare eficienţă şi să răspundă unor nevoi prioritare pe care autorităţile locale le cunosc mai bine decât autorităţile centrale.

Descentralizarea generează o multitudine de efecte care presupun:

●Regruparea relaţiilor de putere în mediul local,care devine centrul de greutate al procesului administrativ.

●Localizarea şi intersectarea acestor relaţii determină aparitia unui sistem administrativ specific pe care se sprijină puterea locală.

●Agenţii locali nu mai sunt simpli executanţi ai directivelor primite de administraţia centrală, ci dobandesc capacitatea strategică de acţiune.

●Politica de descentralizare generează transferul de competenţă, determină întărirea activităţii şi dezvoltarea solidarităţii locale.

1.2. Descentralizarea administratiei publice in Romania

Până în 1990 România a avut una dintre cele mai centralizate forme de administraţie publică. Deciziile erau luate în cea mai mare parte de la Bucureşti, iar deciziile fundamentale ce vizau evoluţia comunităţilor locale erau în totalitate domeniul administraţiei centrale.

După anul 1990 odată cu transformările democratice petrecute în România, comunităţilor locale au început să le fie încredinţate noi atribuţii dar şi noi responsabilităţi, în mod deosebit în gestionarea treburilor publice de la nivelul localităţii sau ale judeţului.

De altfel, Constituţia României adoptată în 1991 vorbeşte pentru prima dată despre descentralizare iar modificările aduse în 2003 introduc şi deconcentrarea între principiile de bază ale organizării şi eficientizării administraţiei publice locale stipulând faptul că :administraţia publică din unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.

Constituţia României legitimează consiliile judeţene, consiliile locale şi primarul ca fiind autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală. Pe acest fond s-a realizat începutul procesului de descentralizare în România la sfârşitul anilor ’90 şi mai accentuat după anul 2000.

Autorităţile locale româneşti nu puteau fi partenere în diverse proiecte cu finanţare europeană dacă nu erau deţinătoare ale patrimoniului şcolilor sau spitalelor, dacă nu gestionau în totalitate problemele legate de protecţia copilului etc. Aşa cum nu puteau fi coparticipante la realizarea unor proiecte naţionale cum au fost sălile de sport, locuinţele ANL etc.

Asadar în România s-a elaborat o serie întreagă de reglementări ce au vizat descentralizarea şi transmiterea unor atribuţii dar şi a unui suport financiar pentru susţinerea acestora, către administraţia publică locală. Rând pe rând au trecut în sarcina administraţiei publice locale atribuţii privind sistemul de învăţământ preşcolar şi preuniversitar (mai întâi patrimoniul, apoi salarizarea personalului didactic şi nedidactic), sănătate, protecţia copilului, protecţia socială (inclusiv venitul minim garantat), evidenţa informatizată a persoanei, poliţia comunitară etc.

Autorităţile comunale şi orăşeneşti exercită competenţe partajate cu cele de la nivel judeţean şi central, iar autoritătile judeţene cu cele de la nivel central.