Dezvoltarea durabilă a unităților teritoriale din România în contextul integrării în Uniunea Europeană

Conceptul de dezvoltare durabilă se referă la o forma de creştere economică care satisface nevoile societăţii in termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu şi mai ales lung. Ea se bazează pe considerentul că dezvoltarea trebuie să vină în întâmpinarea nevoilor prezente fără să pună in pericol pe cele ale generaţiilor viitoare. În termeni practici, acest lucru înseamnă crearea condiţiilor pentru dezvoltarea economică pe termen lung, in acelaşi timp protejând mediul înconjurător.

Dezvoltarea durabila în unele ţări din Uniunea Europeana

Europa urbană este extrem de diversă. În tip ce aproximativ 20% din populaţia UE locuieşte în oraşe mari cu peste 250,000 de locuitori, alte 20% locuiesc in oraşe de mărimi medii cu 50,000-250,000 de locuitori, şi aproximativ 40% locuiesc în oraşe cu 10,000-50,000 de locuitori. Diferenţele importante în structurile şi funcţiile economice, compoziţia socială, numărul populaţiei şi structura demografică, locaţia geografică a formează provocările esenţiale ale ariilor urbane. Diferenţele naţionale în tradiţii şi cultură, în performanţe economice, în aranjamente instituţionale şi legale şi în politici publice au un impact important asupra activităţii oraşelor europene. De aceea, putem spune ca nu există un model unic al oraşului european.

Extinderea UE a dus la includerea unui număr de oraşe dezvoltarea cărora în ultimele decenii a fost supusă unui număr de forţe diverse. Ariile urbane dominate de grupuri de fabrici sunt criticate referitor la vechie, utilizarea ineficienta a energiei, pagube aduse mediului înconjurător, întindere urbană, şi servicii urbane inadecvate, toate generate de deficienţele sistemului de utilizare teritorială. Astfel unele dintre caracteristicile pozitive urbane cum ar fi nivel înalt de utilizare a transportului public, rata criminalităţii scăzută, rata şomajului scăzută, costul de trai scăzut, servicii sociale ieftine, nivele joase a segregării sociale se află sub ameninţare. Iar tradiţiile slabe a guvernării locale afectează capacitatea oraşelor de a face faţă acestor provocări.

Astfel, deşi fiind extrem de diverse, oraşele Europei urmează acelaşi scop – de a-şi mări competitivitatea şi prosperitatea economică şi de a reduce rata şomajului şi exclusivitatea socială, în acelaşi timp protejând şi îmbunătăţind mediul urban. Aceasta este strategia prioritară a dezvoltării durabile în Europa. De aceea, diverşi donatori bilaterali şi multilaterali sunt implicaţi în promovarea dezvoltării durabile urbane şi municipale lansând un număr de programe şi proiecte de dezvoltare, cum ar fi: TACIS CBC, URB-AL, Asia-URBS, Med-URBS şi EU-China-LAL.

Una dintre cele mai importante provocări ale localităţilor urbane este abilitatea acestora de a conlucra cu alte organizaţii în soluţionarea problemelor de dezvoltare durabilă. Alimentarea cu apă, aerul, transportul, poluarea mediului sunt probleme ce nu respectă graniţe politice. Competiţia de a atrage noi afaceri şi industrii poate duce la apariţia multor probleme de competiţie inter-regionale. Duplicarea serviciilor administrative poate preveni utilizarea eficientă a resurselor. Aceşti factori, dar şi alţii au favorizat multor jurisdicţii provinciale sau statale în fuziunea oraşelor centrale cu oraşele din vecinătatea acestora şi au condus la formarea unor aglomeraţii regionale.

Planificarea (programarea) regională constituie un important instrument de reglare a proceselor de urbanizare de către guvernelor ţărilor occidentale şi se realizează prin două direcţii principale:elaborarea unor programe de dezvoltare a urbelor şi a zonelor rurale, şi elaborarea planurilor de dezvoltare social-economică a ţării pe termen mediu, care include compartimentul problemelor regionale pe termen mediu.

În Europa contemporană, conceptul de bază pe care se construieşte teoria dezvoltării teritoriale este coeziunea economică şi socială a dezvoltării. Acesta este reflectată în conţinutul strategiilor de amenajare a teritoriului, printr-un principiu fundamental: dezvoltarea economică şi socială trebuie să se bazeze pe o structură spaţială echilibrată. Aceasta este condiţia unei dezvoltări dezirabile, în care să se asigure echilibrul între eficienţa economică şi justiţia socială. Din această perspectivă, se consideră că dezvoltarea inegală a teritoriilor şi prezenţa unor dezechilibre între regiuni, reflectă slăbiciuni economice ale ansamblului şi sunt de ne-acceptat deoarece, la rândul lor, devin sursă de instabilitate economică şi politică, transformându-se în piedici de dezvoltare a întregului ansamblu naţional şi, implicit, internaţional.

Abordarea problemei disparităţilor regionale a demarat după al doilea război mondial invocându-se drept argumente necesitatea intervenţiei statelor în economiile naţionale pentru construirea unui sector public care să contracareze dezechilibrele potenţiale ale sectorului privat. Echilibrul asigurat de cererea şi oferta de piaţă este o condiţie strict necesară funcţionării eficiente a economiilor naţionale, dar nu şi suficientă, care poate fi îndeplinită numai dacă exista şi un echilibru teritorial de dezvoltare. Omogenizarea nivelelor diferite de dezvoltare economică a regiunilor unei ţări răspundea nu doar obiectivului eficienţei economice, ci şi nevoii de coeziune socială, atât de necesare în acea perioadă. De aici, reieşea promovarea necesitatea dezvoltării regionale care putea fi realizată prin redistribuirea venitului naţional în favoarea comunităţilor defavorizate. Tocmai acest „egalitarism economic” a animat demararea realizării unor politici de dezvoltare regională a statelor europene, care intenţionau consolidarea pieţelor competitive cu punerea în valoare a potenţialului diferit al regiunilor.

La începutul anilor 50 au apărut diverse publicaţii privind creşterea economică şi dezvoltarea regională. Astfel Perroux a dezvoltat conceptul polilor de creştere (growth pole strategy), conform căreia creşterea economica se manifestă în poli de creştere, amplasate în zone urbane, care influenţează atât dezvoltarea regională cât şi a economiei în ansamblu. Ulterior în baza acestui concept în anii 70 au fost elaborate recomandări de politici şi aplicate atât în ţări industriale cât şi cele în curs de dezvoltare. Analiza empirică a dezvoltării polilor de creştere a arătat persistenţa a două dificultăţi in implementarea politicilor: resurse limitate şi considerente ideologice. Începând cu anii `70 dezvoltarea regională s-a referit mai mult la eradicarea sărăciei şi la dezvoltarea oraşelor mici. Astfel ideea de dezvoltare prin creştere centrală a fost abandonată. Problemele politice din acea perioada arată că obiectivele de creştere naţională (regională) diferă de cele ale dezvoltării rurale în termenii efectelor anticipative. Astfel, a fost recunoscută necesitatea studierii efectului unei politici de dezvoltare rurală în baza polilor de creştere. Ulterior au fost dezvoltate concepţii şi politici care prevăd integrarea şi dezvoltare centrelor urbane în conexiune cu dezvoltarea rurală.