Etica în Administrația Publică

Capitolul I.

Aspecte specifice ale noţiunii de etică

1.1.Conţinutul noţiunii de etică

„Etica se confruntă cu ce este bine şi ce este rău. Este un cod de reguli nescrise care ne guvernează în atitudinea faţă de ceilalţi.” Marea majoritate a oamenilor se conduc în viaţă după ceea ce am putea numi morală socială convenţională sau de aparenţă. Avem nevoie de etică pentru că oricine are nevoie de un set de reguli după care să-şi conducă viaţa şi să-şi direcţioneze acţiunile, reguli care să-i spună dacă ceea ce face este corect sau incorect, moral sau imoral, aprobat sau dezaprobat.

Samuel C.Certo consideră că „Etica este preocuparea noastră pentru un comportament bun, obligaţia noastră de a lua în considerare nu numai bunăstarea noastră personală, ci şi pe cea a altor oameni”. Cel mai vechi sens dat termenului de etică (de origine greacă) consta în conceptul de locuinţă sau loc unde se locuia. Ulterior, ea a început să consemneze natura stabilă a unui sau altui fenomen, obicei, caracter, etc.

Cuvântul grecesc ethika înglobează dispoziţia omului în viaţă sper o anumită direcţie, caracterul său, obiceiul şi morala. Am putea considera ca fiind „modul sau forma de viaţă” în sensul profund al semnificaţiei. Etica reprezintă faptul real care există în mentalitatea unor persoane,reprezintă un ansamblu de norme de ştiut/cunoscut, principii şi motive pe care un subiect le-a realizat şi stabilit ca o linie directoare a propriei conduite.

Noţiunea de etică de foloseşte uneori impropriu cu acelaşi înţeles cu cea de morală, deoarece acestea au aceeaşi provenienţă în latină ca şi în greaca veche, fac trimitere la obiceiurile, moravurile unei societăţi, principiile morale ale acesteia sau la ştiinţa ei. Aşadar, etica este o ştiinţă filozofică ce studiază morala ca una din cele mai importante laturi ale existenţei umane şi sociale, esenţa, natura şi structura moralei, este o sferă a cunoaşterii, o tradiţie intelectuală, iar morala sau moralitatea este ceea ce studiază etica, obiectul ei.

Între principiile eticii universale regăsim:

• Drepturile celorlalţi sunt la fel de importante ca şi ale noastre;

• Datoria de a nu face rău celorlalţi atâta timp cât se poate evita aceasta;

• Datoria de a ajuta pe ceilalţi atunci când este posibil.

1.2.Funcţiile eticii

De obicei, sunt elucidate în literatura de specialitate următoarele funcţii ale eticii: funcţia cognitivă, funcţia normativă, funcţia persuasivă şi funcţia educativă.

• Funcţia cognitivă este funcţia principală în sensul că celelalte funcţii nu se pot realiza adecvat decît cu condiţia realizări ei.

• Această funcţie s-a materializat de-al lungul timpurilor şi se poate realiza pe trepte succesive: descriptivă, analitico-sintetică şi explicativă.

Treapta descriptivă ne oferă un început de sistematizare a datelor vieţii morale. Ea s-a realizat şi se realizează în principal prin elaborarea unor tipologii şi studii ale structurii şi dezvoltării caracterelor.

Treapta analitico-sintetică presupune o analiză a conexiunilor interne şi externe ale diferitelor fenomene morale prin trei paşi.Primul pas constă în analiza fenomenului moral ca fenomen global şi descoperă următoarele componente intriseci ale moralei: normele, conştiinţa, manifestarea, aprecierea, valorile, relaţiile, adică toate componentele care au o semnificaţie morală specifică. Al doilea pas îl constituie analiza fiecăruia dintre momente. Mai departe, al treilea pas presupune drumul invers al analizei, sinteza ce reprezintă o analiză progresivă – în extensiune şi adâncime-şi selectivă.

Treapta explicativă echivalează cu dezvoltarea factorilor cauzali sau generatori ai moralei: factori care explică geneza, structura, funcţiile morale, tipurile fundamentale de morală, progresul moral şi perspectivele acestui progres.

• Funcţia normativă sau axiologică a eticii nu rezidă în crearea de norme, întrucât normele morale nu pot fi decretate aşa cum sunt decretate normele juridice de către legiuitor, ele se cristalizează în viaţa reală a colectivităţilor. Dacă e vorba de elaborarea unor coduri morale, trebuie făcută precizarea că această elaborare constă într-o explicaţie şi sistematizare a unor norme elaborate deja spontan şi incipient în sfera vieţii şi experienţei morale.

• Funcţia persuasivă este o funcţie de convingere. Însă este necesar să remarcăm că funcţia în cauză se realizează în forma ei optimă de la bun început în discursul etic, în şi prin realizarea primelor două funcţii, cea cognitivă şi cea normativă. Înainte de a se constitui ca funcţie a discursului etic persuasiunea este prezentă în sfera concretă a vieţii morale, deoarece opinia publică recurge spontan la toate procedeele indicate, încât discursul etic este, din acest unghi de vedere, o expresie teoretizată a opiniei publice, iar autorul discursului un reprezentat sau un mandatar al ei.

• Funcţia educativă a eticii a fost dezvăluită încă din antichitate de Platon şi Aristotel. Pentru Platon, cunoaşterea binelui are un efect nemijlocit educativ, ea antrenează direct respectul şi practicarea lui, iar pentru Aristotel, cunoaşterea binelui nu antrenează direct şi respectarea sau practicarea lui, deoarece există atâţia oameni care ştiu ce trebuie să facă, şi totuşi nu fac ceea ce trebuie să facă. După Arisotel, moralitatea indivizilor are două izvoare: pe de o parte, cunoaşterea binelui, şi, pe de altă parte, experienţa repetată şi fixată în obişnuinţă.

1.3.Deontologia în instituţiile publice. Etica profesională.

Noţiunea de deontologie, într-un sens mai restrâns, desemnează un ansamblu de reguli considerate esenţiale în cadrul unei profesii. De aceea, de multe ori vorbim de etică profesională în sens de deontologie. Referindu-se astfel la domeniul mass-media, Claude-Jean Bertrand defineşte astfel deontologia presupune ansamblul de principii şi reguli, rezultate din practicarea profesiei, stabilite de preferinţă în colaborare cu utilizatorii, în scopul de a răspunde mai bine nevoilor diverselor categorii de populaţie”.

Jaques Leprette şi Henri Pigeat consideră că deontologia reprezintă „o ştiinţă aplicată a îndatoriilor şi conduitelor”, care „a trebuit să preia ştafeta atunci când dreptul nu furnizează normele, ori le furnizează în mod contradictoriu şi le lasă deschise înterpretării. Legea poate formula un set de delicte care pot fi comise, dar dincolo de acestea începe un vast domeniu al libertăţilor neprecizate, deschise unor înterpretări diferite.

Insistenţa deontologilor asupra importanţei regulilor sau constrângerilor morale este întemeiată pe convingerea că evitarea răului constituie principala, dacă nu chiar singura responsabilitate a individului în calitatea sa de subiect moral, precum şi convingerea că stă în puterea omului să aspire şi să reuşească acest lucru, cu condiţia unui efort rezonabil şi sincer. Putem fi siguri de succes dacă evităm anumite lucruri precise şi cunoscute înainte de a ne implica în acele situaţii care presuspun deliberare şi acţiune.