Etică și Responsabilitate în Planificarea Strategică

Planificarea strategică se utilizează la nivelul administrației din România pentru a reuni într-un singur cadru de management aspecte legate de planificarea organizaționalã, stabilirea priorităților, planificarea politicilor publice și elaborarea bugetului. Procesul de planificare strategică se realizează în baza H.G. nr. 1807/2006 pentru aprobarea Componentei de Management și H.G. nr. 158/2008 pentru aprobarea Componentei de programare bugetară.

Planificarea strategică reprezintă un proces raţional care poate (şi ar trebui) să fie utilizat şi modificat de managerii din toate tipurile de organizaţii.

Atunci când încep procesul de planificare strategică, managerii trebuie să stabilească fundamentul pe baza căruia se vor desfăşura celelalte procese manageriale. Principala etapă o constituie stabilirea viziunii, a direcţiei pe care se va orienta organizaţia. Obiectivele finale ale organizaţiei trebuie exprimate în mod clar şi cuprinse într-o declaraţie a misiunii organizaţiei, care trebuie să ţină cont atât de valorile conducerii, cât şi de nevoile angajaţilor, clienţilor sau consumatorilor.

Primul pas al procesului de planificare strategică îl reprezintă identificarea şi generarea misiunii organizaţiei. “Identitatea unei corporaţii este mai importantă decât un plan strategic, deoarece o strategie eficientă depinde de ataşamentul faţă de forţele esenţiale care izvorăsc din identitate.

Conducerea poate schimba perspectiva asupra misiunii originare, ca rezultat al neînţelegerii sau înţelegerii greşite a acesteia, motiv pentru care înţelegerea misiunii unei companii reprezintă primul pas în procesul planificării strategice.

Nevoile şi dorinţele clienţilor oricărei organizaţii trebuie să fie luate în considerare cu o preocupare sinceră la stabilirea misiunii organizaţiei. Datorită schimbărilor rapide ale naturii produselor şi serviciilor, este nevoie ca declararea misiunii să fie orientată către segmentul de piaţă, iar nu către produs.

O afacere nu este definită de numele companiei, de statut sau de articole, ci este definită de nevoia pe care un client şi-o satisface atunci când cumpără un produs sau un serviciu al companiei. Întrebarea ce este afacerea noastră- poate primi răspuns doar prin abordarea unei perspective care să permită privirea acestei afaceri din exterior, adică din punctul de vedere al consumatorului sau segmentului de piaţă.” (P. F. Drucker).

Planificarea strategică presupune o analiză preliminară a caracteristicilor comunităţii vizate. Această analiză cuprinde elemente diverse: elemente de istorie a comunităţii, analiza de mediu (fişa de localitate, elemente socio-economice, elemente de infrastructură, etc), analiza cadrului strategic la nivel naţional, regional şi local.

Principalele caracteristici ale planificării strategice sunt următoarele:

- Îşi propune armonizarea resurselor şi abilităţilor existente în organizaţie cu oportunităţile şi riscurile din mediul extern.

- Furnizează baza planificării de detaliu şi a luării de decizii zilnice.

- Are loc pe termen lung.

- Este realizată de managerii de pe nivelele de vârf, datorită faptului că aceştia deţin informaţiile necesare şi pentru că angajamentul lor îi motivează pe subalternii răspunzători cu implementarea.

- De obicei este definită în termeni generali.

Absenţa planificării ar face loc instalării haosului, hazardului; în asemenea condiţii, organizaţia ar trebui să aibă o reacţie defensivă, iar succesul ar fi doar o probabilitate, un rezultat al unui complex de întâlniri favorabile. Dacă s-ar proceda aşa, managerii ar trebui să răspundă presiunilor curente exercitate fie din interior, dar mai ales de către componentele mediului extern asupra organizaţiei, în loc sã determine un curs al activităţilor direcţionat către scopuri previzionate ca necesare şi stabilite în mod deliberat. Văzută din acest punct de vedere, planificarea devine principalul instrument managerial de adaptare a organizaţiei la schimbare.

Nimeni nu contestă importanţa unei planificări bune în orice fel de companie şi în fiecare departament al ei. Fără planificare nu este posibil ca organizaţia economică să ştie încotro se îndreaptă, pentru simplul motiv că nimeni nu ştie unde are intenţia să meargã.

Dar, în ciuda importanţei evidente a planificãrii, aceasta poate fi totuşi cauza unor eşecuri manageriale. Nu faptul că planificarea cere ca angajarea sã fie fãcutã azi pentru un viitor nesigur şi deseori evenimentele nu se petrec aşa cum ne-am aşteptat este cauza principală. Sunt multe alte motive pentru care oamenii nu reuşesc în planificare.

Planificarea nu trebuie lăsată pe seama şansei. Fiecare manager ar trebui să înlãture obstacolele şi să încerce să stabileascã un climat în care subordonaţii trebuie să planifice. Aceasta cere, ca la fiecare nivel managerial, să se stabileascã scopuri, să se stabilească şi să se facã publice premisele planificării, revederea planurilor şi realizarea lor de către subordonaţi şi asigurarea că oamenii au asistenţă din partea cadrelor de conducere şi informaţii adecvate. Toate acestea întăresc recunoaşterea că planificarea nu se face de la sine şi cã facilităţile de a o întreprinde trebuie asigurate.