Funcționalitatea principiului separației puterilor în stat în România

I. Conceptia lui Montesquieu

Ideea unor multiple “puteri” in stat, a unor tipuri distincte de activitati si a necesitatii corelarii raporturilor dintre ele este intalnita inca din antichitate, in special in “Politica” lui Aristotel. In acest sens stagiritul preciza: “In orice stat sunt trei parti, de care legiuitorul se va ocupa daca e intelept, sa le randuiasca cat mai bine, avand in vedere mai inainte de orice interesele fiecaruia. Aceste trei parti o data bine organizate, statul intreg este, in mod necesar, bine organizat el insusi.

Cea dintai dintre aceste parti este adunarea generala care, delibereaza cu privire la afacerile publice; a doua este corpul magistratilor, caruia trebuie sa i se hotarasca natura, atributiunile si modul de denumire; a treia este corpul judecatoresc.”

Ideea unor multiple puteri este reluata si argumentata de ideologii burgheziei in conditiile luptei pentru limitarea puterii monarhului, J.Locke facand in aceasta perioada o deosebire neta intre puterea legislativa si cea executiva Dar, meritul fundamentarii acestui principiu apartine, in egala masura, si ganditorului francez Montesquieu care, in “l’Esprit des lois” (Despre spiritul legilor), publicata in 1748, a argumentat necesitatea organizarii puterii politice pe baza principiului separatiei puterilor in stat, pornind de la imperativul protejarii libetatii persoanei, si a cetatenului.

In contextul reafirmarii existentei si importantei acestui principiu, in unele documente politice, in doctrina si mai ales in legislatia tarii, dupa aproape jumatate de secol de negare si critica, apare imperios necesara reintoarcerea la argumentele aduse de Montesquieu pentru a demonstra necesitatea a ceea ce el a numit “separatia puterilor in stat”.

In conceptia sa, totul se invarte in jurul ideii de libertate, de protejare a acesteia. Intrebandu-se ce tip de institutii poate sa protejeze mai bine libertatea politica a indivizilor , el arata ca acest lucru poate fi realizat numai in acel sistem in care puterile sunt separate si pot sa se limiteze (sa se controleze) reciproc.

El face o deosebire intre libertatea filosofica si libertatea politica, aratand ca prima consta in “exercitarea vointei”, pe cand libertatea politica este aceea in care nimeni nu trebuie constrans sa faca lucrurile pe care legea nu-l obliga si sa nu faca pe acelea pe care legea îi permite.

Astfel, in Cartea a XI-a din lucrarea “Spiritul legilor”, Montesquieu arata ca exista o natiune in lume care are ca obiect al Constitutiei sale libertatea politica ce consta in acea liniste de spirit care provine din opinia ca fiecare are siguranta sa. Dar, pentru a avea aceasta libertate , trebuie ca guvernamantul sa fie astfel organizat incat un cetatean sa nu se teama de un alt cetatean.

In conceptia lui Montesquieu “Libertatea politica nu exista decat in guvernamintele moderate. Dar ea nu se afla in ele decat atunci cand nu se abuzeaza de putere. Experienta de totdeauna ne invata insa ca orice om care detine o putere este inclinat sa abuzeze de ea si ca el merge pana acolo unde gaseste limite”.

Exista in fiecare stat trei feluri de puteri: puterea legislativa, puterea executiva privitoare la chestiunile care tin de dreptul gintilor si puterea executiva privitoare la cele care tin de drept civil.

Aratand in continuare in ce constau cele trei puteri, autorul precizeaza ca “atunci cand in aceeasi persoana au acelasi corp de magistrati puterea legiutoare este reunita puterii executive, numai exista deloc libertate, pentru ca ne putem teme ca acelasi monarh sau acelasi senat face legi tiranice pentru a le executa in mod tiranic”.

Prof. I. Deleanu arata ca la numai cativa ani dupa moartea lui Montesquieu, Rousseau reia in “Contractul social” teoria “separatiei puterilor”, dar ideile sale marcheaza pasi importanti in directia democratizarii sistemului de organizare politica. Pentru el: 1) puterea legislativa se confunda cu atributele suveranitatii, ceea ce inseamna ca ea nu poate fi decat emanatia de vointa a intregului popor ; 2) puterea legislativa fiind insasi expresia suveranitaii, aceasta inseamna ca puterea executiva trebuie sa fie subordonata celei legislative si 3) intrucat titularul suveranitatii este poporul, nimic nu-l poate impiedica sa denunte “contractul “ in baza caruia el a investit puterea legiuitoare, si sa stabileasca o alta randuiala, conforma cu vointa sa.

In legatura cu aceasta afirmatie, ne punem intrebarea, insa, daca nu cumva este lasata pe planul doi ideea nemuritoare lui Montesquieiu, acea care, dupa parerea noastra este “cheia” principiului separatiei, adica ideea referitoare la controlul reciproc al puterilor.