Geneza Uniunii Europene

Geneza Uniunii Europene

1.1 Eforturile de unificare Europeana

Uniunea Europeana nu reprezinta prima expresie politica a ideii de a asocia durabil statele europene. Initiativele diverse au precedat-o, multe dintre acestea reflectând dorinta de hegemonie si dictat.

Doua exemple sunt în acest sens cunoscute: Napoleon I, a carui ambitie era sa unifice Europa sub conducerea Frantei si Hitler, care a încercat prin forta sa subordoneze continentul dominatiei celui de-al treilea Reich.

Au existat însa si modele de asociere voluntara si pasnica a unor parteneri egali în drepturi, mai ales dupa experienta dureroasa a primului razboi mondial. Astfel, în 1923 contele austriac Coudenhove Kalergi a fondat o organizatie numita „Miscarea Europeana”, a carei doctrina cerea crearea „Statelor Unite ale Europei”, având drept elemente de referinta unificarea Elvetiei în 1648, fondarea Reicului german în 1871, dar mai ales aparitia Statelor Unite ale Americii în 1776.

Sase ani mai târziu este rândul ministrului francez de externe Aristide Briand sa lanseze o noua initiativa: sustinut de omologul sau german Gustav Stresemann, el a propus guvernelor europene, într-un celebru discurs tinut la 5 septembrie 1929 în fata Societatii Natiunilor. Desigur, nu era vorba decât de instaurarea unei cooperari mai strânse între statele europene a caror suveranitate ramânea intacta, însa ideea era extrem de îndrazneata si vizionara pentru acel moment.

Aceste tentative de unificare pasnica a Europei s-au ciocnit însa de spiritul nationalist si imperialist înca foarte puternic în epoca. Nu putem sa nu amintim, în acest context, eforturile depuse de catre marele diplomat român Nicolae Titulescu, în calitatea sa de presedinte al Societatii Natiunilor, pe linia îndepartarii pericolului unui nou conflict mondial si a unificarii europene.

A fost însa necesar ca Europa sa fie înca o data devastata de razboi pentru a deveni constienta de consecintele nefaste ale rivalitatilor permanente dintre tarile sale. A trebuit sa se ajunga la starea de ruina totala a continentului si la declinul politic si economic al statelor europene cu structurile lor nationale arhaice pentru a fi create conditiile unei înnoiri si a unei atitudini mai radicale cu privire la reorganizarea Europei.

Analizând diferitele tentative de unificare la scara continentala dupa cel de-al doilea razboi mondial, trei constatari se impun:

Mai întâi ca Europa devenise constienta de propria sa slabiciune. Razboaiele care o devastasera au facut-o sa-si piarda pozitia centrala pe care a ocupat-o timp de secole în istoria universala. Farâmitata în numeroase state mai mari sau mai mici, ea era acum dominata de cele doua noi super-puteri: Statele Unite ale Americii si Uniunea Sovietica, a caror putere militara, politica si economica era superioara potentialului european.