Influența autonomiei locale asupra deciziilor administrative din Uniunea Europeană

I. Conceptul de autonomie locală

Potrivit opiniilor exprimate în literatura de specialitate din perioada interbelică, principiul descentralizării în organizarea administraţiei presupune şi autonomie locală, nu de puţine ori cele două principii fiind tratate împreună. Aşa de pildă, prof. A. Teodorescu consideră că autonomia locală, sub aspect istoric, este anterioară apariţiei statului, ea păstrându-se ca realitate socio-psihologică şi economică chiar şi în cele mai totalitare regimuri.

Ca realitate juridică însa, autonomia locală a fost şi este influenţată de mai mulţi factori, printre care: tradiţia, istoria, cadrul geografic, resursele economice, gradul de instrucţie civilă sau politică şi, nu în ultimul rând, reglementările naţionale şi internaţionale.

În viziunea contemporană, autonomia locală se manifestă sub mai multe aspecte şi pe mai multe planuri.

Astfel, sub aspectul capacităţii juridice, colectivităţile locale (regiunile, judeţele, oraşele, comunele etc.) sunt subiectele de drept distincte de stat, având interese publice proprii recunoscute ca atare de către legiuitor.

Pe plan instituţional, acestea sunt reprezentate de autorităţi administrative proprii, alese prin vot universal (consilii locale, consilii judeţene, primării) şi care nu se găsesc în raporturi de subordonare faţă de aparatul central.

În planul autonomiei decizionale, autorităţile administraţiei publice locale au competenţe generale şi adoptă decizii în interesul colectivităţilor pe care le reprezintă.

În sfârşit, dar cel puţin de aceeaşi importanţă, autonomia reală nu se poate manifesta în mod real decât dacă este recunoscută şi în planul resurselor financiare, materiale şi umane de care dispun.

Astfel, colectivităţile locale au bugete proprii, dispun de un patrimoniu în care sunt incluse bunurile care aparţin domeniului public şi privat al judeţului, oraşului sau comunei şi sunt deservite de funcţionari publici selectaţi pe criteriul competenţei.

Problema autonomiei locale s-a pus cu tot mai multă persevsrenţă în ultimii 20 ani, cu deosebire în spaţiul european - la Strasbourg, pe data de 15 octombrie 1985, s-a adoptat Carta europeană a autonomiei locale, ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 199/1997.

Autonomia locală este concepută în context european ca un element component al “principiilor democratice comune tuturor statelor membre ale Consiliului Europei”, care prin reglementarea ei legală şi aplicarea ei concretă, face posibilă descentralizarea puterii.

Conceptul de autonomie locală a fost definit prin intermediul Cartei europene pentru autonomie locală, semnată în 1985 la Strasbourg şi redactată din iniţiativa Conferinţei permanente a puterilor locale şi regionale din Europa. Art.3 al Cartei defineşte în felul următor conceptul de autonomie locală:

1. „Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice.

2. Acest drept se exercită de consilii sau adunări, compuse din membri aleşi prin vot liber, secret, egal, direct şi universal, care pot dispune de organe executive şi deliberative care răspund în faţa lor. Această dispoziţie nu aduce atingere, în nici un fel, posibilităţii de a recurge la adunări cetăţeneşti, referendum sau orice altă formă de participare directă a cetăţenilor, acolo unde aceasta este permisă de lege.”

Autonomia locală reprezintă forma modernă de exprimare a principiului descentralizării administrative şi înseamnă dreptul la autoadministrare. Ea este asociată cu stabilirea unui statut distinct al colectivităţilor şi autorităţilor locale, în raport cu administraţia de stat. Esenţa acestui principiu este legată de colectivităţile locale care, în „Carta Europeană: Exerciţiul autonom al puterii locale”, adoptată de Consiliul Europei la 15 octombrie 1985 cunosc două accepţiuni:

1.colectivităţi locale de bază (comune, districte şi departamente);

2. colectivităţi regionale (regiuni).

Problematica autonomiei locale este valabilă atât în statele unitare cât şi în statele membre ale unei federaţii. În ambele cazuri, autonomia locala relevă gradul de independenţă a colectivităţilor locale în raport cu autorităţile publice centrale sau cu statul federat din care fac parte. Ca atare, autonomia locală nu poate fi confundată cu organizarea raportului dintre statul federal şi statele federate. În statele federale este exclusă orice putere (intervenţie) a autorităţilor federale asupra colectivităţilor locale din statele federate. Controlul se manifestă numai la nivelul statului federal, fiind exclusă intervenţia sa în problemele colectivităţilor locale care dispun de autorităţi proprii.

Problemele locale sunt numai de ordin administrativ, în timp ce statul federat dispune de putere constituantă, având posibilitatea să-şi elaboreze propria Constituţie. În cazul unei comune, de exemplu, aceasta nu poate recurge la modificarea structurii administrative stabilită prin lege şi nici nu poate crea alte autorităţi administrative, pe lângă cele prevăzute de lege.