Istoricul Uniunii Europene

I. Integrarea europeană văzută în procesualitatea sa

I.1. Inițiativa lui Aristide Briand

Secolul XX începe, ca etapă simbolică a devenirii sale istorice, cu primul război mondial (1914-1918), la care au condus, pe fond, naționalismele epocii. La nivelul elitelor intelectuale și politice se exprima preocuparea pentru realizarea „Ideii europene” , înțeleasă ca unic mod al eliminării experienței tragice la care a dus ura de tip naționalist. Astfel, se explică apariția, în perioada interbelică, a numeroaselor asociații și publicații europeniste. De remarcat e proiectul unei „Europe confederale” aparținând lui Richard Coudenhove-Kalergi, apărut în Manifestul Paneuropean (1923), care a avut un amplu ecou în mediile intelectuale. Manifestul fost considerat o „operă profetică” și a determinat „trezirea imediată a mișcării în favoarea unificării europene”, după cum spunea Denis de Rougemont.

În opinia lui Kalergi, Uniunea Europeană ce urma a se crea, se baza pe un sistem bicameral, adică pe un Tribunal Federal și pe o Cancelarie sau un Guvern, controlate de către cele două Camere. Se dorea existența unei „cetățenii europene”, complementare celei naționale, și se garanta protejarea de către Uniune a identității culturale și naționale a popoarelor acesteia.

Dar încercarea cea mai importantă, din punct de vedere politic, a constituit-o propunerea făcută de Franța, prin ministrul său de Externe – Aristide Briand, în fața Adunării Societății Națiunilor din 5 Septembrie 1929, referitoare la crearea unei federații numite „Uniunea Europeană”. Ideea a fost ulterior dezvoltată în „Memorandumul Guvernului Francez”, trimis cancelariilor europene și prezentat Societății Națiunilor la 1 Mai 1930. În acest document se propunea coordonarea statelor europene în sânul Societății Națiunilor, prin crearea unei „Conferințe Europene”, având un Comitet Politic Permanent și un Secretariat. Fără îndoială, era vorba despre un proiect politic de creare a unei federații bazate pe ideea de „uniune”, și nu doar de „unitate”, dar și pe respectarea independenței și a suveranității naționale a fiecăreia dintre statele acesteia. Dimensiunea economică a respectivului proiect de Uniune Europeană se baza pe „apropierea” economiilor statelor europene, a căror responsabilitate politică le rămânea însă guvernelor.

I.2. Planul Marshall

După un război devastator, Europa ajunsese o ruină. Situația economică, socială și politică era atât de alarmantă, încât se trăia cu teama că partea occidentală a continentului ar fi putut cădea în mâinile comuniștilor staliniști, și deci, sub controlul URSS. Această situație a determinat SUA să prezinte „Planul de Reconstrucție Europeană” sau „Planul Marshall”.

Planul avea în spatele său impresionanta forță a economiei americane care, nu numai că nu cunoscuse distrugerile războiului, ci, dimpotrivă, se dezvoltase datorită acestuia. Industria americană, care a beneficiat cel mai mult în urma războiului, a fost și cea care a manifestat cea mai rapidă reconversie, transformându-se rapid în industrie civilă. Dar această impresionantă industrie civilă avea nevoie de piețe externe, iar Europa nu era în situația de a cumpăra produsele americane și nici de a realiza produse proprii. În pofida puterii scăzute de cumpărare de după război, piețele potențiale pentru industria americană rămâneau tot în Europa, aceasta având, la rândul ei, nevoie de produsele americane, esențiale supraviețuirii și reluării ciclului de producție.

Așadar, secretarul de stat american George Marshall, la data de 5 Iunie 1947, la Universitatea Harvard, a propus un plan de sprijin pentru reconstrucția Europei.

Planul Marshall prevedea ca guvernul american să plătească exportatorii americani ce vindeau produse guvernelor și fabricanților din Europa. Importatorii europeni, la rândul lor, achitau în monedele lor naționale contravaloarea, iar aceste plăți se virau într-un cont deschis în numele Guvernului SUA, în băncile lor naționale. Această „contravaloare” rămânea imobilizată și nu era destinată cumpărării de dolari, imobilizarea acestei mari cantități de bani favorizând deflația. În fine, administrația SUA punea la dispoziția guvernelor europene occidentale acești bani sub formă de investiții.

Răspunsul a fost imediat, 16 state europene reunindu-se în Iulie 1947. Au lipsit Germania, Spania și țările din Est. S-a decis, astfel, gestionarea în comun a ajutorului american prin crearea Organizației Europene de Cooperare Economică (OECE) la 16 Aprilie 1948. SUA și Canada participau la OECE ca asociați, fără drept de vot.