Izvoarele Formale Nescrise și Izvoarele Scrise ale Dreptului Administrativ

In literatura de specialitate nu regasim o opinie unanima privind sfera izvoarelor de drept si mai ales, semnificatia unora dintre ele de a constitui veritabile izvoare ale dreptului. In egala masura, regasim diferente de la un stat la altul privind izvoarele de drept.

Teoria generala a dreptului imparte izvoarele de drept administrativ in doua categorii: izvoare materiale, care releva conditiile materiale, concrete de existenta care genereaza norma juridica si izvoarele formale, prin care se evoca formele de concretizare a normei juridice, de exprimare propriu-zisa a dreptului.

Izvoarelor formale le este caracteristica o anumita forma exterioara. Notiunea de izvor formal al dreptului a fost larg dezbatuta facandu-se distinctie intre sensul juridic al acestuia, cel istoric si cel ideologic. Sensul juridic surprinde o multitudine de aspecte, de modalitati, prin care continutul perceptiv al normei de drept administrativ devine regula de conduita si se impune ca model de urmat in relatiile dintre autoritatile administratiei publice si celelalte componente ale sistemului social.

Varietatea de forme prin carte normele juridice de drept administrativ se exprima a determinat in baza ideologiilor dogmatice ale doctrinarilor clasificarea izvoarelor formale in izvoare scrise si nescrise.

1. Izvoarele formale nescrise ale dreptului administrative

1.2 Cutuma sau obiceiul

Cutuma sau obiceiul reprezinta uzajul care a fost implantat intr-o anumita colectivitate, pe care aceasta colectivitate il considera obligatoriu din punct de vedere juridic. Obiceiurile, potrivit unor conceptii, au o sfera mai larga decat dreptul, in ele regasindu-se germenele organizarii juridice a societatii. Intr-o formula sintetica, este dreptul creat de obiceiuri, “jus moribus constitutum”.

Potrivit unei definitii deosebite prin continut si formulare,obiceiul este ceea ce s-a hotarat printr-un tacit consimtamant sa fie obligatoriu in sensul legii si a fost socotit lunga vreme ca obligatoriu. Pentru ca un obicei sa fie un izvor de drept se cer doua conditiuni:

a) Sa fie indelungat, longa inveterate diuturna consuetudo;

b) Sa fie socotit de toata lumea ca avand caracter obligatoriu in sensul legii.

Acestor doua trasaturi, practica indelungata si caracterul obligatoriu, le-a fost adaugata, de unii autori si de conditia ca obiceiul sa fie recunoscut de autoritatea normativa, adica sa se bucure de garantarea indeplinirii lui prin recurgerea, in caz de neconformare, la forta de constrangere a statului.

Consacrarea obiceiului ca izvor de drept potrivit Constitutiei Romaniei din 1991

Avem in vedere mai intai art.44 alin.6 care prevede ca “Dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.

Un alt text din Constitutie care trebuie pus in discutie este art.120 alin.1 care consacra “principiile care guverneaza administratia publica din unitatile administrtiv-teritoriale, respective descentralizarea, autonomia locala si deconcentrarea serviciilor publice”. Principiul autonomiei locale permite, cum s-a exprimat deja in literatura de specialitate, ca anumite practice specifice locului sa capete, in timp, semnificatia unor reguli obligatorii pentru personalul din administratia publica, astfel incat incalcarea lor sa atraga aceleasi consecinte ca si incalcarea unei norme propriu-zise de drept.

1.3 Jurisprudenta

Jurisprudenta este felul in care tribunalele interpreteaza legea. Exista state unde modul de interpretare judecatoreasca a legii constituie un izvor de drept. Astfel doctrina franceza admite ca “dintre toate cele trei izvoare nescrise ale dreptului, jurisprudenta, in dreptul administrativ, ramane singura direct creatoare”. Jurisprudenţa ca izvor de drept are o situaţie diferită în funcţie de sistemul de drept. Prin jurisprudenţa se întelege un ansamblu, o totalitate de hotarari judecatoresti. În sistemul de drept francez, ca si in alte state, hotararile instantelor judecatoresti nu sunt considerate a fi izvor de drept, intrucat se porneste de la ideea ca rolul instantelor judecatoresti este de a aplica legea la cazurile concrete, prin solutionarea de litigii juridice, si nicidecum de a crea legea ca izvor de drept prin hotararile prin care se pronunta. In alte sisteme de drept (de exemplu in dreptul anglo-saxon ), precedentul judiciar, adică hotararile judecatoresti pronuntate anterior, este socotit drept izvor de drept, facandu-se apel la asemenea hotarari pentru soluţionarea unor litigii asemanatoare.Jurisprudenta are o importanta deosebita deoarece ea este de cele mai multe ori un rezultat al controlului jurisdictional, deosebindu-se de sentintele/deciziile de justitie propriu-zise care sunt pronuntate de judecator in fiecare speta de contencios si care privesc direct partile aflate in litigiu fiind strict legate de aceste parti. Pentru a ajunge la confruntarea dintre o norma si un fapt, trebuie in primul rand analizate in detaliu datele faptei si trebuie apreciat continutul normei si tendinta generala a dreptului. Jurisprudenta se naste in primul rand in partea de incertitudine inerenta acestor operatii. Judecatorul are un rol creator, el fiind un interpret care este chemat sa hotarasca semnificatia care trebuie data normei juridice iar daca intalneste o dificultate cum ar fi o lacuna a ordinii juridice el nu poate sa-si decline competenta, nu poate spune ca nu se poate pronunta neavand un text de lege expres pentru situatia dedusa judecatii, deoarece ar comite delictul de “denegrare de dreptate”. Intr-o asemenea situatie, judecatorul isi autoformuleaza o regula.

In cazul jurispudentei ca potential izvor de drept administrativ, un loc important il ocupa principiile gnerale ale dreptului desi pozitionarea acestora in ierarhia izvoarelor dreptului administrativ in absenta unui cod de procedura administrativa, este relativ dificila. Aceste principii sunt caracterizate mai intai de finalitatea (scopul) lor si de tipul sau nivelul de autoritate pe care intelege sa-l confere acestor principii judecatorul de contencios administrativ.

Regimul juridic al actelor administrative se sprijina in buna parte pe principii de drept formulate de doctrina juridica şi aplicate in practica instantelor de contencios administrativ care controleaza legalitatea administratiei publice. Spre exemplu, principiul revocarii actelor administrative nu este prevazut expres in nici un text de lege, desi exista propuneri în acest sens, dar el se deduce din actele normative care reglementeaza organizarea si functionarea administratiei publice. Privit ca operatiunea de incetare definitiva a producerii de efecte juridice de un act administrativ, acest principiu ar trebui prevazut expres în viitorul Cod de procedura administrativa .