Monarhia Constituțională Comparativ cu Regimul Parlamentar

Pentru a face comparaţie între cele două sisteme politice am ales ca ţări reprentative Marea Britanie pentru monarhia constituţională şi Germania pentru regimul politic parlamentar.

În cadrul regimului politic al monarhiei constituţionale, şeful statului are o putere mai mult simbolică pentru că acesta „domneşte nu guvernează”. În cadrul acestui regim politic monarhul îndeplineşte funcţii ceremoniale, figurative, funcţiile executive revenind parlamentului. Parlamentul îndeplineşte funcţii asemanatoare cu cele ale regimului politic parlamentar. Acesta din urmă poate fi considerat motivul pentru care regimul politic al monarhiei constituţionale este tratat adesea ca o variantă a regimului politic parlamentar.

Exemplul de regim clasic al monarhiei constituţionale este reprezentat de Marea Britanie. În cadrul acestui regim monarhul are un rol formal, sau chiar ceremonial, puterea fiind transferată parlamentului. Marea Britanie este o ţară fără constituţie, al cărui sistem politic este bazat mai mult pe cutume şi tradiţii decât pe o lege scrisă. Nu se va întalni în Marea Britanie un cadru juridico-politic riguros, însă se bazează pe îndelungata practică a parlamentului. Parlamentul britanic este considerat instituţie politică anexă monarhului. Constituţia acestei ţări este una nescrisă, bazându-se pe cutume şi tradiţii constituţionale, la care se adaugă texte legislative, sau legi recente care reglementează instituţii juridice cu caracter constituţional.

Regimul politic parlamentar reprezintă exact opusul regimului politic prezidenţial. Parlamentul reprezintă voinţa politică a poporului. Pe lângă funcţiile legislative, parlamentul deţine şi o funcţie de control, mai ales asupra executivului (prim-ministrul şi cabinetul lui) investit de către parlament. În cadrul acestui regim preşedintele joacă un rol mai mult formal (ca şi în cazul monarhului), singura funcţie pe care o deţine este funcţia de şef al statului. Un exemplu reprezentativ pentru acest tip de regim îl reprezină Germania.

MAREA BRITANIE

Guvernul Marii Britanii este un organ executiv format din premier şi miniştrii. Guvernul reprezintă de fapt victoria electorală a unuia dintre partidele aflate la guvernare. Partidul care a câştigat alegerile va deţine majoritatea parlamentară asigurând astfel aprobarea programului de guvernare şi a proiectelor guvernului, propuse Parlamentului. Atribuţiile Guvernului sunt: atribuţii executive, atribuţii legislative (aproximativ 90% din legile votate de Parlament sunt iniţiate de Guvern) şi atribuţii cu caracter financiar (proiectul de buget fiind iniţiat de Guvern şi votat de Parlament). În cadrul guvernului există două tipuri de miniştrii, titulari (seniori) şi secretari de stat (juniori).

Numărul ministerelor în Marea Britanie nu este fix, ci variabil; el a evoluat în funcţie de necesităţile de moment. În unele opinii, se consideră că, “Guvernul englez este prea numeros pentru a fi şi eficient”, numărând între 70-90 membri. Din echipa guvernamentală fac parte şi asistenţii miniştrilor, numiţi şi “miniştri juniori”. Dar plenitudinea puterii executivului este exercitată de către cabinet, format din şefii departamentelor ministeriale cele mai importante. Numărul membrilor de cabinet a variat de la 6-7 membri (în vremea lui Charles II, sec.17), la 10-12 membri (în vremea reginei Ann, sec.18), la 8 persoane în timpul celui de-al doilea război mondial (“War cabinet”). În prezent, Primul-Ministru are misiunea de a fixa numărul de membri ai cabinetului şi de a facilita accesul miniştrilor cei mai importanţi, pentru a mări eficienţa activităţii. În felul acesta, se asigură respectarea principiului lui J. Prophet conform căreia “Cabinetul trebuie să fie atât de restrâns pentru a acţiona, dar atât de numeros pentru a domina partidul şi a controla Camera Comunelor prin propria influenţă”.

În interiorul Cabinetului, anumiţi miniştri ocupă un loc tradiţional şi anume cei ai Afacerilor Externe, Trezoreriei, Internelor, Apărării, Educaţiei şi Ştiinţei, Comerţului, Muncii, Guvernării Locale. Un loc egal cu cel ocupat de marii demnitari revine: Lordului Cancelar, Cancelarului Ducatului de Lancaster, Lordului Preşedinte al Consiliului. Dacă ministrul Justiţiei face parte în mod obişnuit din Cabinet, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre ministrul Sănătăţii; acesta, în timpul mandatului Partidului Conservator a făcut parte din Cabinet (1963) însă în timpul Partidului

Laburist, a fost exclus (1964).

Marea Britanie este, de peste cinzeci de ani, ţara cu cele mai numeroase remanieri structurale. Încă din anul 1918 a fost constituită “Comisia Haldane”, având ca obiectiv studiul distribuţiei raţionale a sarcinilor ministeriale. Astfel, atât Conservatorii, cât şi Laburiştii au urmărit aceleaşi obiective de restructurare a ministerelor: desfiinţarea posturilor inutile, ameliorarea calităţii propunerilor efectuate de către fiecare minister, obţinerea unei mai bune eficienţe în acţiunea

guvernului. Din motive de optimizare a activităţii, s-a produs fuziunea a trei ministere: al Marinei al Aerului şi de Război într-unul singur – al Apărării. Din acelaşi motiv, astăzi nu mai există decât un singur minister însărcinat cu afacerile externe, faţă de 4 câte erau anterior (Afaceri Externe, Commonwealth, al Coloniilor, al Indiei).

Cabinetul are următoarele funcţii:

- elaborarea programului politic care se supune ulterior aprobării Parlamentului;

- controlul acţiunii Executivului;

- coordonarea permanentă a muncii ministerelor şi delimitarea responsabilităţilor acestora.

Structura Guvernului britanic cuprinde 6 ministere tradiţionale şi 4 ministere de creaţie mai recentă. Ministerele clasice sunt: al Trezoreriei, de Externe (Foreign Office), de Interne, Ministerul Comerţului, Ministerul Apărării, Ministerul Educaţiei şi Ştiinţelor. Ministerele nou înfiinţate sunt: Ministerul Tehnologiei, Ministerul Serviciilor Sociale, Ministerul Administraţiei Locale şi al Planificării Regionale, Departamentul Serviciilor Publice.

Structura personalului administrativ în sistemul britanic este formată din trei clase:

1. clasa administrativă (cuprinde aproximativ 2500 funcţionari);

2. clasa executivă (cuprinde 83000 funcţionari);

3. clasa clericilor (“clerical class”, cuprinzând aproximativ 200.000 funcţionari).

1) În structura clasei administrative se cuprind următoarele funcţii publice:

- secretarul permanent - este un personaj remarcabil al administraţiei britanice şi se situează pe cel mai înalt eşalon al clasei administrative. Tratamentul său general este extrem de elevat, depăşindu-l în anumite situaţii, chiar şi pe cel al miniştrilor. Poziţia sa este comparabilă cu cea a secretarului general întâlnit la ministerele franceze. Atribuţiile pe care le îndeplineşte fac din secretarul permanent, personajul-cheie al ministerului; el este consilierul şi colaboratorul imediat al ministrului, îşi asumă coordonarea tuturor serviciilor din ministerul respectiv şi veghează la realizarea unei bune activităţi de gestiune în acest context. Secretarul permanent are drept de reprezentare al ministrului în faţa Camerei Comunelor, elaborează proiecte de lege şi răspunde la interpelările parlamentare. Importanţa funcţiei sale decurge din principiul inamovibilităţii, poziţia sa nefiind afectată de remanierile ministeriale; de asemenea, se poate observa, o strictă neutralitate în exercitarea funcţiilor sale;

- secretarul general adjunct (“Deputy Secretary“) îl secondează pe secretarul permanent. Competenţa sa se poate întinde în ansamblul departamentului ministerial sau pe un anumit număr de subdiviziuni ale acetuia;