Motivarea Funcționarilor Publici

I.DOCUMENTARE

În analiza conceptului de „motivare a funcţionarilor publici”, trebuie pornit mai întâi de la analiza termenilor de „funcţionar public” şi „motivare”.

„Funcţionarul public este o persoană care, în conformitate cu dispoziţiile actelor normative, este numită de autoritatea publică competentă sau aleasă potrivit normelor legii şi investită în mod legal cu atribuţiile funcţiei sale, prestând în mod permanent o activitate, cu scopul de a asigura funcţionarea continuă a unui serviciu public.”

Motivarea reprezintă o componentă majoră a managementului şi un subiect dintre cele mai frecvent utilizate în literatura de specialitate.

Motivarea, în ştiinţa managementului, constă în corelarea necesităţilor, aspiraţiilor şi intereselor personalului din cadrul organizaţiei cu realizarea obiectivelor şi exercitarea sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor atribuite în cadrul unei organizaţii de servicii.

Trebuie menţionat de la început că majoritatea abordărilor referitoare la motivarea personalului îşi au originea în teoriile psihologice care au fost interpretate în manieră economică. O importanţă deosebită au teoriile lui Maslow, Herzberg şi Vroom.

Maslow susţine că satisfacerea necesităţilor individului prezintă o valoare motivaţională numai până la un anumit nivel, corespunzător nevoilor, potenţialului şi aspiraţiilor fiecăruia, după care un plus de motivare se obţine numai prin satisfacerea necesităţii de grad superior. „Singura categorie de necesităţi care practic nu se epuizează este autorealizarea” , dar pentru omul mediu satisfacerea acestei necesităţi are valoare motivaţională numai după ce precedentele categorii de nevoi au fost satisfăcute succesiv la un nivel corespunzător.

Pornind de la teoria lui Maslow, pe care a particularizat-o la organizaţiile economice şi a detaliat-o, Frederick Herzberg a creat o noua teorie. El considera că amplificarea motivării şi implicit a performanţelor în muncă se obţine numai prin acţiunea factorilor motivaţionali acordând o deosebită atenţie „îmbogăţirii posturilor” .

Fundamentul teoriei lui Vroom îl constituie postulatul că „aşteptarea pe care o are un salariat vizavi de obţinerea unor anumite elemente sau realizarea unor anumite situaţii constituie principala forţă motivaţională, devenind sursa principală de alimentare a eforturilor depuse în procesul muncii” .

O altă definiţie a motivării din perspectiva managementului o exprima profesorii Ovidiu Nicolescu şi Ion Verboncu, aceştia considerând motivarea ca un ansamblu de decizii şi acţiuni prin care „se determină stakeholderii organizaţiei să contribuie la realizarea unor funcţionalităţi şi performanţe superioare” , pe baza corelării intereselor acestora în abordarea şi realizarea obiectivelor organizaţiei. Prin „stakeholderi” se înţelege acele persoane care au interese majore în desfăşurarea şi performanţele organizaţiei.