Naționalitățile în Dezbaterile Publice

Născută odată cu modernitatea, opinia publică a jucat un rol tot mai important în viața tuturor societăților pe măsura ce acestea au avansat în procesul modernizării și al democratizării.

Rolul și importanța opiniei publice au fost adesea puse în evidență de specialiștii din câmpul disciplinelor socio-umane, în ceea ce privește adoptarea deciziilor la nivelul ansamblului social, aici incluzând desigur politicul, economicul, socialul dar și, în mod evident, culturalul. Modul în care opinia publică, manipulată sau nu, a reacționat la diverșii stimuli, a construit, folosit și vehiculat diverse clișee și stereotipuri pe parcursul desfășurărilor istorice, se constituie, credem noi, într-un important segment de studiat pentru istorici.

În cazul nostru ne vom opri în cele ce urmează asupra modului în care opinia publică românească s-a pronunțat asupra naționalităților, asupra problemelor acestora în raport cu ceea ce a fost perceput în epocă drept interesul major al societății, sau mai pe scurt, interesul național.

Totuși, nu este cazul unei cercetări exhaustive, ci mai degrabă a uneia care să scoată în relief tendințele majore ale opiniei publice în această direcție.

Ne vom concentra cu predilecție asupra naționalității evreiești, și asta pentru a focaliza mai bine resorturile și mecanismele care au stat la baza unei anumite atitudini față de problematica națională în general. Alegerea noastră se bazează pe rolul și ponderea acestei minorități în ansamblul societății noastre în perioada analizată, pe reacțiile complexe, atât la nivel intern cât și extern, pe care poziția deținută de aceștia le-au generat, pe capacitatea acestei naționalități de a reacționa și intra în polemică cu opinia publică a națiunii dominante.

Opinia publică, fenomen de natură psihosocială, care se produce la nivelul grupurilor mai restrânse sau mai largi, în raport cu variate fapte și evenimente concrete din viața societății, exprimă aprecierile și opțiunile publicului în funcție de interesele, atitudinile, aspirațiile acestuia, în general depinzând de conținutul conștiinței sociale.

Opinia publică ia naștere și se cristalizează, în raport cu obiectul ei concret, pe baza interacțiunii mentale dintre membrii grupului, sau ai societății, sub influența comunicării interpersonale și, mai ales, a mijloacelor de comunicare în masă și a propagandei. Evident, opinia publică se poate reorienta, redistribui sau restructura în funcție de noile realități sociale sau de noile informații referitoare la obiectul ei concret de acțiune. În prezentarea noastră ne vom opri cu precădere asupra aprecierilor exprimate de elitele epocii (politice și culturale îndeosebi) și de presa vremii.

De asemenea, conștienți de dimensiunea unei astfel de întreprinderi ne vom focaliza asupra unor momente cheie în evoluția problemei naționalităților la noi, cum ar fi :

- Adoptarea Constituției la 1866;

- Modificarea ei la 1879;

- Emigrările de la sfârșitul secolului trecut și începutul secolului nostru.

Rădăcinile unor preocupări ale opiniei publice românești pentru problemele izraeliților se găsesc încă din momentul în care numărul acestora a devenit sesizabil la nivel social și diferențele specifice (limba, cultura, religie, obiceiuri) au putut fi invocate ca argumente pentru o anumită atitudine sau alta.

Mai precis, acest lucru se petrece în primele decenii ale secolului trecut. Regulamentele organice și legislația derivate din acestea au exprimat în linii generale atitudinea clasei politice românești față de populația israelită, percepută ca fiind cu totul străină față de interesele și nevoile românești. În această perioadă, în Principate s-a manifestat nativismul, ca formă și principal mijloc de reacție în fața străinului, în general. Este perioada în care se conturează tot mai limpede conștiința națională, și în același timp, se dezvoltă o ideologie-suport pentru aspirațiile de tip național. Mai exact, primele decenii ale secolului al XIX-lea constituie creuzetul în care s-a început plămădirea naționalismului românesc ca fenomen modern, acompaniator al procesului modernizării. Că nu este vorba despre naționalism sovin și xenofob o dovedește cu prisosința atitudinea adoptată față de naționalități în momentul revoluționar 1848.

„Primăvara popoarelor” a potentat însă la un nou nivel aspirațiile și programul național, așa cum s-a întâmplat în toată Europa Centrală și rezultatul a fost, firește, diminuarea empatiei pentru cauza altora în deceniile care au urmat. „Tânăra Europă”, de aspirație masonică, s-a dovedit a fi un program generos, dar neadecvat momentelor pe care le parcurgea continentul la mijlocul veacului al XIX-lea.

Cele aproape două decenii scurse de la momentul 1848 la instaurarea monarhiei ereditare constituțional-parlamentare din 1866 au marcat etape importante în realizarea programului național formulat încă mai devreme, și în mod evident au schimbat din perspectiva „generoasă” cu care liderii generației de atunci i-au privit pe conlocuitorii de altă origine etnică.

Textul proclamației de la Islaz cuprinde la articolul 21 „Emancipația izraeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință”. O cerere similară întâlnim și în cuprinsul Dorințelor Partidei Nationale în Moldova la articolul 27 care cere emanciparea graduală a izraeliților.

De atenție se bucură și țiganii a căror dezrobire este cerută în documentele programatice de la 1848. Empatia care se manifestă față de alogenii din principate transpare în cadrul mai general al obiectivelor politice avansate, cu scopul de a da o nouă alcătuire realităților politico-instituționale. Astfel, citim în textul amintitei Proclamații de la Islaz : „Boieri, voi ați fost generoși cu străinii, i-ați primit, i-ați hrănit, i-ați înavuțit, i-ați chemat a se împărtăși de drepturile voastre... Cu toții întindeți mâna a închega toate clasele societății într-un singur corp, pe care să-l putem numi, fără rușine Nație... Cetățeni în general... greci, sârbi, bulgari, germani, armeni, izraeliți... Patria este a noastră și a voastră. Vouă vă place a șede întrânsa și ea vă primește... De azi înainte o masă avem cu toții, un ospăț de frăție n-i se întinde, aceleași drepturi vom avea cu toții...”.

Aceste exemple, alături de multe altele, care pot fi deopotrivă invocate, ne dau măsura în care revoluționarii români, animați de un puternic crez național, au înțeles să afirme, potrivit spiritului epocii, necesitatea „deșteptării nației” și așezării ei pe o nouă temelie. Acest tip de solidaritate însă nu trebuie înțeles decât în măsura în care românii însăși își pot impune voința națională căci, așa cum se sublinia în Proclamația Partidului National din Moldova către romani : „Noi suntem români și ca români avem drepturile noastre, pe cari le vom apăra și le vom sprijini ! Avem dreptul de a face îmbunătățiri în viața noastră, căci suntem stăpâni pe pământul nostru”.