Neofunctionalismul

Pentru mulţi, “teoria integrării“ şi “neofuncţionalismul“ reprezintă

sinonime virtuale. Abordarea a devenit esenţială pentru studiul construcţiei

europene în a doua jumătate a secolului XX. Principiile abordării au fost definite,

testate, reformulate şi reevaluate de unii dintre cei mai buni analişti politici ai

acelor timpuri. Cercetătorii au folosit modelul funcţionalist pentru a dezvolta

cercetările despre Europa şi despre integrarea regională. În ciuda eforturilor unor

profesionişti de a declara această teorie pe cale de dispariţie (Haas, 1975),

neofuncţionalismul a prezentat şi prezintă calităţi indiscutabile, persistând şi

revitalizându-se în ultimii ani. Deşi poate nu mai există azi mulţi

neofuncţionalişti “fundamentalişti“ în domeniul ştiinţelor politice contemporane,

există cu certitudine mulţi cercetători care folosesesc elemente ale logicii

neofuncţionaliste în analizele lor.

Fie că vrem sau nu, nu putem analiza fenomenele complexe ale integrării

europene fără a lua în calcul teoria neofuncţionalistă. Există două argumente care

denotă importanţa neofuncţionalismului:

În primul rând, o studiere atentă a sa relevă aspecte privind teoria, logica

construcţiei teoriei ca şi importanţa unor momente sociale particulare, toate

aceste elemente ajutând, complementar, la studierea fenomenelor sociale.

Neofuncţionalismul, ca şi tranzacţionalismul, a fost un produs al noilor

mentalităţi din ştiinţele sociale care au apărut în Statele Unite după cel de-al

doilea război mondial, ajungând la maturitate spre sfârşitul anilor 1950 şi pe

toată perioada anilor 1960.

În al doilea rând, proiectul neofuncţionalist a avut în mod evident

conexiuni cu strategiile concepute de arhitecţii fondatori ai Comunităţilor

Europene. Există o asemănare evidentă între “metoda Monnet“ a integrării şi

principiile dezvoltate de teoreticienii neofuncţionalişti, cum ar fi Ernst Haas. Se

poate vorbi de o interfaţă teorie-practică, care reprezintă un element al teoriei

sociale.

Neofuncţionalismul şi arhitecţii construcţiei europene

Neofuncţionalismul, cel puţin în perioada sa timpurie, ar putea fi perceput

ca o încercare de a teoretiza strategiile elitelor intelectuale fondatoare ale unităţii

europene postbelice. Personalităţi ca Jean Monnet şi Robert Schuman au fost

deschizători de drumuri ai Europei integrate. Abordarea lor a reprezentat o

respingere a idealismului mişcării federaliste.

Federaliştii au pierdut în mod clar argumente privind destinul unităţii

Europei postbelice încă de la începutul anilor 1950. În timp ce un rezultat federal

ar putea reprezenta încă scopul final, fundamental, acesta nu ar putea fi realizat

prin urmărirea unor argumente raţionale şi a unui proiect constituţional, ci prin

mijloace strategice şi incrementale. Abordarea a fost descrisă ca tehnocrată şi

funcţionalistă, nu doar de către Ernst Haas, cel mai important teoretician

neofuncţionalist.

Pentru Haas, metoda Monnet îşi avea originea într-o analiză a preferinţelor

convergente şi a intereselor particulare ale actorilor politici din Europa.

Strategia care a apărut în scopul construcţiei comunităţilor europene poate fi

concentrată în următoarele principii:

• Integrare modestă în zonele “politicilor nedezvoltate“, într-o primă fază,

cu asigurarea că aacestea reprezintă sectoare economice strategice

cheie, cum ar fi de exemplu cărbunele şi oţelul;

• Crearea unei înalte autorităţi fără a ameninţa interesele naţionale cu

scopul de a controla procesul integrării şi de a-i oferi oportunitatea de a

se comporta ca un iniţiator/garant al integrării ulterioare;

• Integrarea sectoarelor economice particulare la nivelul statelor va crea

presiuni funcţionale pentru integrarea sectoarelor economice înrudite.

Acest moment poate continua, probabil, în mod specialcu rolul

călăuzitor jucat de înalta autoritate. Consecinţa o reprezintă armonizarea

progresivă şi graduală a economiilor naţionale;

• Integrarea mai profundă nu va fi garantată doar de înalta autoritate. În

mod gradual, interesele sociale, a căror loialitate a fost direcţionată,

până în zilele noastre, către formele naţionale de autoritate, vor incepe

să perceapă o mutaţie în localizarea/identificarea unei autorităţi

semnificative. In consecinţă, ele vor transfera obligaţiile lor şi îşi vor

redirecţiona activităţile lor, pentru că vor căuta calea cea mai eficientă

pentru realizarea intereselor lor materiale. Aceste interese au devenit

legitime în cadrul sistemului european pe măsură ce noul cadru

european supranaţional a început să funcţioneze ;

• Integrarea economică mai profundă va crea necesitatea pentru o

instituţionalizare europeană ulterioară, pe măsură ce o integrare mai

expansivă va necesita o complexitate ce limitează regulile şi principiile,

• Integrarea politică reprezintă un efect inevitabil al integrării economice;

• Rezultă că această integrare economică graduală însoţită de un grad al

instituţionalizării supranaţionale reprezintă o cale eficace în vederea

creării unui sistem de pace în Europa pe termen lung.

Gradul până la care această metodă a construcţiei comunitare ar putea fi

atribuită gândirii lui Jean Monnet este o chestiune discutabilă şi există şi acum

controverse privind apartenenţa gândirii lui Jean Monnet la curentul federalist sau

funcţionalist sau la o combinaţie între aceste două curente (Burgess, 1989).

Monnet apare a fi partizanul organizaţiilor funcţionale sectoriale cum ar fi

European Coal and Steel Community-Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi

Oţelului şi Euratom. În consecinţă, nu ar trebui să se facă referire la rolul

dominant stabilit de către Comunitatea Economică Europeană în cadrul primilor

zece ani al existenţei Comunităţilor. În ciuda acestui fapt, biografii şi cercetătorii

operei lui Jean Monnet sugerează că Monnet trebuie să fie privit ca “tatăl

comunităţii“. Metoda lui Monnet era foarte riguroasă, în sensul de a schimba

cadrul în care conflictul a fost perceput ca o soluţie pentru a rezolva un impas

actual şi de a fi sursa unor noi evenimente. Aceasta a implicat antrenarea unor

procese dinamice astfel că momentul unor profunde transformări nu a fost pierdut

niciodată.

A fost evident că arhitecţii integrării postbelice au avut în minte, ca scop

final, o formă a unităţii politice între statele europene sau, cel puţin un plan de a

integra Germania Occidentală în complexul vest-european, în scopul prevenirii

reîntoarcerii la un conflict franco-german. Unitatea politică şi, în final, pacea ar

trebui să reprezinte consecinţa ultimă a problemei economice. Dar aceasta nu s-ar

fi putut întâmpla fără crearea unor instituţii semnificative. Acestea trebuiau să fie

proiectate cu intenţia specială de a orienta procesul de integrare. Instituţiile

supranaţionale trebuiau să devină depozitarul cunoaţterii teoretice pentru a

asigura perpetuarea momentului integrativ ca şi durabilitatea realizărilor

integrării. Pentru Jean Monnet, instituţiile pot întruchipa şi concretiza domeniul

politicii reale cu scopul final de a promova o schimbare de durată.