Politică în domeniul culturii

De ce am ales politica in domeniul culturii si nu alta politica? In cele ce urmeaza vom

incerca sa aducem argumente care sa demonstreze importanta si rolul in societate al culturii. In

sustinerea acestei argumentari o sa ,,invocam” o serie de detalii istorice cu privire la cultura

spatiului european.

Europa este continentul ,,mama al civilizatiei”, deoarece aici in acest spatiu ,,mitificat” de

catre greci in antichitate se pun bazele unei noi culturi, bazata pe, arta, literatura, filosofie, istorie

etc.. De asemenea cu ajutorul unor nume gen Homer, Herodot, Socrate, Platon sau Aristotel se

creaza noi perceptii asupra lumii: vechi legende sunt scoase la lumina scenei şi devin motive

emblematice asemenea celui al lui Edip, al lânii de aur, al lui Prometeu; personaje istorice pătrund

în literatură şi capătă astfel dimensiuni legendare, spre pildă Socrate, Pericle, Alexandru Macedon;

altele sunt pur şi simplu produsul imaginaţiei, Lizistrata, Dafnis şi Chloe. Dar, toate aceste

personaje, fie ele legendare, fie ele istorice sau fictive, se regăsesc nu numai în cultura greacă, ci

populează toate literaturile europene. În acelaşi timp evenimentele majore ale istoriei Eladei

( asediul Troiei, victoriile de la Maraton şi Salamina, campaniile lui Alexandru Macedon) se

metamorfozează în momente emblematice a căror faimă se perpetuează prin tradiţia literară.

Romanii nu s-au lasat mai prejos, acestia au adoptat şi prelucrat genurile şi temele culturale

născute în Grecia si chiar si-a inventa propriile idei culturale care se adaugă moştenirii greceşti:

Roma însăşi devine un motiv literar prezent în toate literaturile europene străbătând în diferitele ei

ipostaze epocile şi modelele literare. Avem si aici o serie de personaje legendare, ca Romulus,

Lucreţia, Horaţii şi Curiaţii, sau istorice, Iulius Caesar, Brutus, Antonius şi Cleopatra, si se adaugă

celor greceşti alcătuind o tipologie culturală caracteristică; în chip similar universul cultural se

îmbogăţeşte cu toposuri noi, iubirea dintre Enea şi Didona, creanga de aur, moartea cosmosului,

virtutea romană. Indiferent de curentele şi preferinţele culturale apărute de-a lungul veacurilor,

toposurile greceşti şi romane se regăsesc nu numai în literatura cultă a popoarelor europene, ci şi în

folclor, Alesandria de exemplu sau originea romană a popoarelor europene. Să nu uităm că pentru

noi, românii, conştiinţa romanităţii a fost o idee forte de-a lungul întregii noastre istorii.

La aceste elemente definitorii se vor adăuga atât pentru romani, cât şi pentru greci, ideile

prin care creştinismul se va impune şi în domeniul culturii: patimile Mântuitorului, iubirea creştină,

renegarea lui Petru, crucea învingătoare devin şi ele elemente constitutive ale universului de cultură

greco-latin. Dezvoltându-se în cadrul unităţii realizate de Imperiul Roman, religia Evangheliilor

remodelează sufletele contribuind decisiv atât la configurarea sufletului, cât şi a culturii europene.

Un rol deosebit de important in cultura nationala si europeana in acelasi timp a fost detinut

de catre civilizatia geto-dacilor. Acestia au dominat spatiul carpato-danubiano-pontic pe o perioada

de mai multe secole atingand nivelul cel mai inalt in sec. I î. Hr.- sec I d.Hr., cand la conducere s-au

aflat printre altii Burebista si mai apoi Decebal.

Rolul pe care l-au avut daco-geții în cultura românească este unul foarte însemnat. Pe lânga

faptul că folclorul românesc, arta plastică, muzica, dansurile, ritmurile, obiceiurile, ceramica

românești conțin urme ale civilizației acestora, avem si o serie de cuvinte ce imbogatesc lexicul

limbii romane.

Continuand pe firul istoriei trebuie mentionat ca primul mileniu a fost dominat de Imperiul

Roman care si a pus amprenta decisiv asupra uniformizarii culturale si aici ne referim in special la

religie (crestinismul), care define o forta din toate punctele de vedere.

Intre secolele XI-XIII cultura europeana a inceput sa se dezvolte, ajutata de sistematicile

insusiri de elemente de la inaltele civilizatii ale Islamului si Bizantului, alaturi de adaptarea acestei

mosteniri la conditiile speciale si la interesele Occidentului1 . Dupa cel de-al doilea razboi mondial

societatea industriala moderna a determinat, datorita unor factori specifici, ca statul sa devina

actorul principal in fundamentarea politicii sociale, modificandu-si functiile sale in incercarea de a

asigura bunastarea colectiva, oportunitati egale membrilor societatii. Politica culturala apare astfel

ca parte a politici sociale asumate fie de stat fie de reprezentantii colectivitatilor locale. In anii ’60,

viziunea se schimba, Alain de Benoist afirmand ca „viitorul Europei nu depinde atat de economiile

ei cat de apartenenta tarilor europene la statutul etnic unitar, cel indo-european. Ideea trecutului

1 Samuel P.Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, Bucureşti,1998, p.71

comun indo-european impune ideea unui viitor comun, care depinde de unificarea etniilor, intr-un

imperiu federal unic” 2. Astfel, se remarca conceptia valorificarii elementelor comune si construirea

unei cooperari culturale pe baza lor.

Cultura a ajutat generatii intregi sa-si gaseasca sensul, identitatea, viziunea proprie, ea a dat

comunitatilor sentimentul de apartenenta si respect reciproc. Insa a doua jumatate a secolului XX a

fost folosita si pentru a evidentia deosebirile dintre cele doua mari sisteme politice care dominau

Europa. De la marcarea diferentelor politice s-a ajuns si la marcarea unor diferente culturale, care

erau mai curand creatii ale arsenalelor ideologice. Cu toate acestea, sfarsitul razboiului rece nu a

insemnat si sfarsitul discutiilor privind diferentele culturale intre Europa de Vest si cea de Est, ci

doar o incercare de colaborare, sau mai bine spus de convertire a Orientului la valorile occidentale.

Desi steriotipurile etnice si culturale, religia 3, gradul de dezvoltare economica, marea

diversitate lingvistica sunt factori care ingreuneaza integrarea europeana, dezvoltarea unei politici

culturale nu ar fi fost posibila fara existenta unui fundament comun tuturor statelor europene.

Cultura comuna iudeo-greco-romana constituie principalul element de ordin istoric care constituie

fundamentul identitatii europene. Aceste radacini comune au facilitat transmiterea si preluarea

produselor culturale dezvoltate in cadre nationale 4. Civilizatia europeana isi gaseste astfel

radacinile in culturile proprii ale natiunilor din care este compusa. Marile creatii culturale ale unui

popor european sunt cunoscute si de celelalte popoare. Au fost desigur si perioade in care circulatia

creatiilor culturale intre diferite zone ale Europei a fost ingradita sau chiar interzisa. Aceste perioade

reprezinta exceptii de scurta durata, regula fiind cea a inter-influentelor si imprumuturilor culturale.

Avand in vedere aceste fundament comun, Rudy Demotte afirma ca Europa culturala exista

si este facuta din „cant si muzica, din pictura si din sculpturi, din spectacole si scrieri, din scoli si

curente de gandire” 5, Tot in acest sens, considerand cultura europeana ca ansamblu al ideilor,

simbolurilor, teoriilor ce se regasesc in trairea sociala a vietii, Constantin Noica, in „De dignitate

Europae”(1988), defineste acest concept prin potentialul de evolutie constanta a unei individualitati

pana la nivelul impunerii si recunoasterii generalului, construirea acelei individualitati care sa

obtina unitatea.