Roșia Montană, un proiect pentru România

Rosia Montana – scurt istoric

Roşia Montană este atestată documentar din anul 131, când purta numele de Alburnus Maior. De-a lungul timpului, activitatea specifică acestei zone a fost exploatarea auriferă, care a început încă din secolul al II-lea d.Hr, din perioada romanilor. Roşia Montană este una dintre cele mai vechi localităţi din Europa cu tradiţie în exploatarea metalelor preţioase.

Antichitatea

Romanii au înfiinţat aici prima aşezare permanentă pentru sclavii şi coloniştii care lucrau în minerit şi au făcut şi primele mari exploatări de aur şi argint din zonă. Ei au amenajat primele galerii pentru extracţie, unde foloseau cele mai eficiente tehnici miniere pentru perioada aceea. Galeriile erau săpate cu ciocanul, dalta şi târnăcopul şi erau de multe ori ramificate sau chiar supraetajate.Cind roca era foarte dură, pereţii stâncii se încălzeau cu foc, după care erau apoi stropiţi cu apă şi oţet pentru a se răci brusc. Datorită diferenţei termice create, se crăpau, şi apoi, cu târnăcopul, erau desfăcute bucăţile de rocă din care era separat aurul.

Galerii romane

Astăzi se mai păstrează doar porţiuni din galeriile romane. Şi asta pentru că exploatările din Evul Mediu şi de mai târziu s-au făcut prin prelungirea şi lărgirea galeriilor romane existente. O mare parte din ele au fost complet distruse în 1970, când în zona Cetate a fost amenajată o carieră chiar în locul unde se afla un întreg sistem de galerii, denumit „cetăţile romane”, fără a se face niciun fel de cercetări, inventariere şi conservare in situ, acolo unde era cazul.

Apogeul – perioada austro-ungară

Pe parcursul anilor, datorită mineritului, zona s-a dezvoltat, atingând apogeul la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Pe atunci, Roşia Montană era un orăşel cochet, cu un centru cu străzi pietruite şi iluminate, cazino, cinematograf, teatru şi sală de bal cu oglinzi veneţiene şi grădină de vară în care cânta fanfara. Elita localităţii era formată din familiile vechi de mineri, care deţineau averi moştenite de-a lungul generaţiilor. Aceştia locuiau în centru, unde îşi construiseră case mari, adesea cu două niveluri, inspirate de cele ale saşilor din Transilvania.

„Febra aurului” a atras oameni din diferite părţi ale Europei. Astfel, în Roşia s-au format comunităţi de români, maghiari, germani, slovaci, evrei, pentru care s-au construit biserici şi s-au înfiinţat şcoli. Pe atunci, aproape întreaga populaţie era implicată în activităţile miniere, chiar şi femeile şi copiii mai mari. În zonă nu s-au dezvoltat meşteşugurile specifice satelor din Apuseni, deoarece locuitorii Roşiei preferau să îşi cumpere produsele necesare traiului de la negustorii ce veneau din zonele învecinate. Meşteşugarii din zonă, puţini la număr, fie deserveau activităţile miniere, fie aveau meserii specific urbane, croitori şi cizmari.

Perioada comunistă

După 1948, când toate exploatările private au fost naţionalizate, extracţia metalelor preţioase a continuat în mina de stat, mineritul rămânând ocupaţia de bază a roşienilor. În timp, s-a construit un nou centru, cu blocuri de locuinţe, iar centrul vechi şi-a pierdut farmecul atmosferei boeme din perioada interbelică. Cu trecerea anilor, a fost uitat şi s-a deteriorat.

Din 1970, s-a renunţat la exploatarea în galerii şi au fost amenajate primele cariere, în zona Cetate, iar mai târziu la Cârnic. În această perioadă, mineritul funcţiona după principiile economiei centralizate. Astfel, la Roşia se desfăşurau doar etapele miniere primare, iar cianurarea se făcea la Baia de Arieş iar procesarea finală la Baia Mare.

În timpul perioadei comuniste şi, mai apoi, după 1989, mina de stat din Roşia Montană a lucrat în pierdere, cheltuielile fiind de aproximativ trei ori mai mari decât beneficiile. Tehnologia învechită, lipsa investiţiilor necesare şi a unui plan clar de dezvoltare au dus la închiderea minei în anul 2006.