Sisteme administrative comparate între statele cu Parlament Bicameral

1.1 Noţiuni introductive

A fost nevoie de două războaie pentru ca europenii să se gândească la realizarea unitaţii lor pe cale paşnică. Guvernele democratice din Occident au căutat soluţia iesirii din impasul economic şi politic în care se găseau la sfârşitul celui de al doilea război mondial şi “au ales calea integrării lor în economie şi politică.” (Stanciulescu, 2001, p. 11).

S-a creat, astfel, Comunitatea Europeană, dând naştere unui fenomen unic, în felul său, în istoria omenirii. Statele acestei comunităţi, denumită şi Uniune, se împart în state cu parlament unicameral şi parlament bicameral. Prin unicameralism se înţelege sistem cu numai o singură cameră.

Prin bicameralism se întelege organizarea parlamentului unui stat în două camere. Acestea pot avea atribuţii , îndatoriri diferite şi pot fi alcătuite prin mecanisme distincte, fie prin vot universal direct, vot indirect sau prin numire.

Camerele unui parlament bicameral pot fi denumite in funcţie de importanţa lor sau de puterea lor decizională. Deseori prima cameră este cea aleasă direct de electorat este camera cu puterea decizională mai mare. Aceasta poartă totuşi , din motive istorice, într-un număr de state denumirea de cameră inferioară. Alte denumiri uzuale pentru acestă cameră a parlamentului sunt: camera comunelor (Regatul Unit), dieta federală (Germania), adunarea natională (Franţa), camera deputaţilor (România). A doua cameră, cunoscută drept şi camera superioară, este de regulă mai puţin numeroasă şi a fost, istoric vorbind, constituită pentru a fi organul reprezentativ al stărilor privilegiate, cum ar fi nobilimea sau clerul. În statele federale, este camera care reprezintă statele federale. Totuşi există şi state modern, unitare care au păstrat camera superioară ca parte a legislativului: Republica Cehă, Filipine, Irlanda, România sau Ţarile de Jos. Această cameră poartă denumirile de Senat (Franţa, România), consiliul federal (Germania) şi camera lorzilor (Regatul Unit).

Atribuţiile celor două camere depind de sistemul de organizare a statului. Acestea pot avea roluri similare in procesul legislativ sau pot fi alcătuite diferit şi avea atribuţii drastic diferite.

Critica principală la un sistem bicameral este tendinta de a împiedica implementarea unei politici flexibile. Camerele se pot bloca una pe alta, mai ales dacă formaţiunile politice care deţin majoritatea în cele două camere, sunt diferite.

1.2 AUSTRIA

În 1918, Austria a trecut de la monarhie constituţională la republică. Constituţia din 1920 a încheiat perioada de tranziţie şi a permis organizarea statului ca o Federaţie.

“Statul federal este compus din provincii autonome, denumite landuri” (Androniceanu, Stanciulescu, 2001, pp. 178) – Vorarlberg, Tyrol, Salzburg, Styria, Carinthia, Upper, Austria, Lower Austria, Burgenland si Viena.

Constituţia federală din 1920, Tratatul de la Viena şi Legea Neutralitaţilor Permanente au constituit baza pentru o a doua republică, care este începand din 1955, Austria.

Potrivit Constituţei Federale, statul este democrat, cetaţenii sunt reprezentaţi în mod direct în Parlament prin aleşii lor. Puterea legislativa este exercitată împreuna de catre Consiliul Naţional şi Consiliul Federal.

“Consiliul Naţional este ales în conformitate cu principiile reprezentării proporţionale, prin vot egal, direct, secret şi individual. Consiliul Federal este reprezentat de cele nouă land-uri federale.” (Ioan, Ivanoff, Gilia, 2008, pp 108)

Consiliul Naţional cuprinde 183 deputaţi iar Consiliul Federal 58 de reprezentanţi; legislatura Consiliului Naţional are o durată de patru ani, iar Consiuliul Federal este reînoit parţial după alegerile provinciale. Alegerea Consiliului Naţional se face pe bază de scrutin de listă; alegerea Consiliului Federal se face de către Dietele regionale (Landtage) ale celor nouă land-uri, potrivit unui mod de repartiţie a locurilor, proporţional cu numărul de locuitori (de pildă Viena trimite 12 reprezentanţi iar Tyrol 4). Reprezentanţii votează potrivit opţiunilor lor politice şi în bloc pentru land-urile cărora le aparţin.

“Consiliul Naţional este singurul care poate demite Guvernul pe calea unei moţiuni de cenzură; de altfel, de majoritatea primei camere depinde şi alcătuirea Guvernului.”(Ioan, Ivanoff, Gilia, 2008, pp. 108). În materie legislativă iniţiativa aparţine membrilor Consiliului Naţional, Consiliului Federal sau unei treimi din membrii acestuia, precum şi Guvernului federal, sau forma proiectelor de legi. Legile constituţionale sau dispoziţiile constituţionale cuprinse în legi ordinare nu pot sa fie adoptate de Consiliul Naţional decât dacă cel puţin jumătate din membrii săi sunt prezenţi şi dacă întrunesc majoritatea de două treimi a voturilor exprimate.

“Orice modificare a Constituţiei Federale trebuie să fie supusă unui referendum, la care vor participa toţi cetaţenii cu drept de vot.” (Ioan, Ivanoff, Gilia, 2008, pp. 108)