State cu parlamente unicamerale în UE

Unicameralismul inseamna a avea o singura camera legislativa. Cei care sustin acest sistem spun ca functia de revizuire si de control a legislatiei de catre cea de-a doua camera poate fi realizata si de comisiile parlamentare. In cele mai multe asemenea cazuri, statele au avut doua camere insa au renuntat la una. Aceasta fie pentru ca legiferarea a fost obstructionata de camera superioara, ca in cazul Landsting-ului danez care a fost desfiintat in 1953, fie pentru ca una dintre "jumatatile" parlamentului s-au dovedit ineficiente, cum s-a intamplat in 1951 in Noua Zeelanda, cand a fost desfiintat Consiliul Legislativ. O alta problema care poate aparea este cea a comisiilor de mediere care sunt infiintate cand cele doua camere nu ajung la un punct comun. Un exemplu in acest sens este statul american Nebraska, care a renuntat la bicameralism pe motiv ca aceste comisii au prea multa putere. Numarul parlamentelor unicamerale este aproximativ acelasi cu cel al celor bicamerale, insa cele mai multe tari cu o singura camera sunt pe continentul african. Foarte multe exemple sunt insa si in Europa, unde Romania apare ca o insula a bicameralismului intre tari cu sistem unicameral.

In cadrul Uniunii Europene, 14 din cele 25 de state au parlamente unicamerale, ca de pilda: Cipru, Luxemburg, Finlanda, Danemarca, Grecia, Luxemburg, Portugalia, Suedia s.a.

Argumentele unicameralismului

Un prim argument ţine de filosofia politică şi susţine faptul că suveranitatea este indivizibilă, deci nu este posibilă, în principiu, divizarea reprezentării naţionale, expresie a acestei suveranităţi. Se justifică preponderenţa organului legislativ unicameral asupra Executivului. Un al doilea, mult mai frecvent invocat şi mai pragmatic, se referă la funcţionarea instituţiilor. Astfel, dacă cele două Camere sunt alese în acelaşi moment, pentru aceeaşi durată şi de aceeaşi manieră, ceea ce comportă acelaşi tip de sufragiu, acelaşi mod de scrutin şi acelaşi corp electoral, ele exprimă acelaşi interes, au aceeaşi compoziţie şi, în consecinţă, divizarea Parlamentului în două Camere este inutilă. Dacă a doua Cameră nu este o copie mai mult sau mai putin fidelă a celei dintâi, bicameralismul poate deveni o piedică în calea legiferării, producând un blocaj instituţional. Dacă majorităţile celor două Camere diferă, există riscul ca legea să fie blocată, în cazul bicameralismului egalitar, sau întârziată, în cazul celui inegalitar, consecintă gravă pentru stat, care se vede în imposibilitatea de a îndeplini funcţia sa esenţială – realizarea dreptului. De asemenea, se afirmă că existenţa celei de-a doua Camere diminuează forţa Legislativului în Executiv.

Pentru ilustrarea sistemului s-a ales modelul danez, grec si finlandez deoarece sunt reprezentative pentru sistem şi fiecare are particularităţi semnificative care demonstrează diversitatea şi complexitatea sistemelor de guvernare în cadrul U.E.

Modelul Danez

Până în 1953 când a fost revizuită Constituţia, Parlamentul Danez a avut două camere: Landsting-ul (camera superioară) şi Folketingul (Adunarea Poporului).

După acest moment Landstingul a fost suprimat.

Folketing-ul este compus din 179 deputaţi aleşi prin vot universal direct, doi din aceştia fiind aleşi pentru insulele Feroe şi 2 pentru Groenlanda. Durata legislaturii este de 4 ani, putând fi scurtată ca urmare a pierderii de către Guvern a majorităţii în parlament ori din alte motive.

Procedura constă în dizolvarea Adunării Poporului pronunţată de rege la cererea primului ministru. Este un mijloc comod de rezolvare a unor crize ministeriale sau a unui blocaj parlamentar determinat de destrămarea coaliţiei majoritare.

Singurele limitări ale competenţelor Parlamentului vizează respectarea Constituţiei care este asigurată printr-un control al constituţionalităţii legilor, care poate fi exercitat de orice tribunal.

Conform Constituţiei procedura legislativă presupune 3 examinări succesive a proiectelor şi propunerilor legislative de către parlament, la intervale de câteva zile.

Dreptul de a formula şi dispune amendamente aparţine atât parlamentarilor cât şi Guvernului. Proiectele de lege neadaptate pe parcursul unei sesiuni, devin caduce, guvernul neavând la dispoziţie nici un alt mijloc de a forţa adoptarea, decât ameninţarea cu demisia sau dizolvarea Parlamentului.

Promulgarea legii nu se face automat, regele având posibilitatea de a o refuza.

Procedura legislativă necesită şi un referendum, dacă este impus de Constituţie sau dacă 1/3 din numărul parlamentarilor o cer, în termen de 3 zile de la adoptarea legii.