Studiu comparativ privind Administrația Publică Centrală pe exemplul unor state federale

1.Statele federale

După Georges Burdeau , statul federal este acel stat care, cu toate că apare ca un singur subiect de drept internaţional public, este constituit din state membre ce îşi păstrează anumite atribute ale suveranităţii interne şi, în special, o parte importantă a puterii legislative. Statele membre (federate) se deosebesc de colectivităţile teritoriale locale din statul unitar prin faptul că posedă o competenţă proprie, fixată prin constituţia federală, în materie legislativă, executivă şi jurisdicţională, şi participă la formarea voinţei statului federal (central) deoarece organizarea parlamentului federal cuprinde, pe de o parte, o adunare care reprezintă ansamblul populaţiei (federaţia), iar pe de alta, o adunare care reprezintă statele membre.

Până în anul 1993, definiţia statului federal se aplica doar unui singur stat membru al Comunităţilor europene, şi anume Germaniei.

În pofida trăsăturilor care o apropiau de statul federal, Belgia, care s-a angajat în procesul de federalizare încă din 1970, nu a ajuns în acest stadiu decât în 1993.

După 1 ianuarie 1995, în Europa există 3 state federale : Austria, Belgia , Elveţia şi Republica Federală Germania.

În continuare, vom prezenta structura de stat a Belgiei şi stuctura de stat a Elveţiei pentru a demonstra că şi federalismul poate îmbrăca forme diferite.

2. Exemplul Regatului Belgiei

Întrucât Belgia este singurul stat din Uniunea Europeană care a trecut recent de la structura unitară la cea federală, se impune un scurt istoric al acestui proces.

Prin Constituţia din anul 1831, în vigoare până în 1994, dar cu nenumărate modificări, Belgia este proclamată monarhie constituţională, stat unitar. În timpul celui de-al doilea război mondial, Belgia este ocupată de germani, fiind eliberată la 5.02.1945. La 26.06.1945, Belgia devine membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite; în aprilie 1949, aderă la NATO ca membru fondator şi, tot ca membru fondator, aderă, în 1951, la Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, iar, în 1957, la Comunitatea Economică Europeană şi la Comunitatea Europeană pentru Energia Atomică.

Viaţa politică postbelică a Belgiei este marcată de conflictele, uneori violente, dintre sudul valon şi nordul flamand, astfel încât, în 1968, se pune problema reformării profunde a statului. Drept urmare, prin revizuirea din 1970 a Constituţiei, se renunţă la structura unitară a statului, deschizându-se procesul de federalizare, iar în 1980 sunt instituite comunităţile şi regiunile, ca persoane juridice de drept public.

O altă revizuire constituţională importantă are loc în 1988, când Statul transferă comunităţilor şi regiunilor atribuţii legislative semnificative.

În cele din urmă, revizuirea din 1993 a Constituţiei încheie, practic, procesul de federalizare, prevăzând la art.1: “Belgia este un Stat federal care se compune din comunităţi şi regiuni” şi reformând Senatul, care de atunci reprezintă comunităţile şi regiunile. Toate aceste modificări au fost preluate de actuala Constituţie a Belgiei, adoptată în anul 1994.

Statul unitar belgian nu exista în stare pură. Puterea de stat s-a exercitat, însă, în forme accentuat descentralizate, ţinându-se seama de caracteristicile lingvistice diferite ale populaţiei aparţinând unor culturi distincte, spre deosebire de statele unitare tipice. Comunele şi provinciile care prezentau caracteristici tradiţionale, lingvistice, culturale distincte beneficiau de la început de dreptul de a-şi administra interesele şi de a-şi afirma particularităţile proprii deviată comunitară.

Demersurile pentru federalizarea ţării s-au intensificat în anii '80 şi au condus în cele din urmă la adoptarea unei structuri de state federative.

În Belgia organizarea puterii în raport cu teritoriul este complexă. Pe de o parte, avem Statul federal cu organele sale, iar pe de alta, comunităţile şi regiunile, fiecare având organe caracteristice pentru statele federate. Belgia este compusă din trei comunităţi (comunitatea franceză, comunitatea flamandă şi comunitatea germanofonă) şi din trei regiuni (Regiunea valonă, Regiunea flamandă şi Regiunea Bruxelles). Deoarece aria comunităţilor nu coincide în întregime cu aria regiunilor, există patru spaţii lingvistice: spaţiul de limbă franceză, spaţiul de limbă olandeză, spaţiul bilingv Bruxelles şi spaţiul de limbă germană.

Fiecare comună a Regatului face parte dintr-una din aceste regiuni lingvistice.

Limitele celor patru regiuni lingvistice sunt schimbate sau rectificate numai printr-o lege adoptată cu majoritatea sufragiilor, din fiecare grup lingvistic din fiecare Cameră, cu condiţia prezenţei majorităţii membrilor din fiecare grup, iar totalul voturilor pozitive exprimate din două grupuri lingvistice să fie în proporţie de 2/3 din sufragii.

Deşi există comunităţi lingvistice distincte, ceea ce presupune existenţa unor grupuri diferite din punct de vedere etnic, totuşi, Constituţia foloseşte noţiunea de „Naţiune", adică de grupare etnică, compactă, care prezintă trăsături comune din punct de vedere istoric, cultural, lingvistic, spiritual etc. Potrivit art. 33 din Constituţie, toate puterile emană de la Naţiune şi sunt exercitate în formele stabilite prin Constituţie.

La nivelul statului federal sunt concentrate atribuţiile suverane de autoritate privind: apărarea naţională, înfăptuirea Justiţiei, politica monetară, poliţia, problemele de securitate socială şi de sănătate publică, precum şi domeniul relaţiilor internaţionale.

La nivelul autorităţilor federate (atât la nivelul comunităţilor, cât şi al regiunilor), autorităţilor le revin funcţii de gestiune în domeniul învăţământului, culturii, dezvoltării urbanistice, transportului local, amenajării teritoriului etc.

Departajarea prerogativelor şi competentelor este vizibilă şi la nivel legislativ. Astfel, legile votate de Parlamentul federal (legile federale), care însoţesc exerciţiul funcţiilor de autoritate, se aplică pe întregul teritoriu naţional, în timp ce legislaţia adoptată de Parlamentele locale (legea federată) se aplică exclusiv la nivelul fiecărei comunităţi.

Se consideră că funcţiile de autoritate, care presupun exprimarea voinţei suverane a populaţiei şi apărarea intereselor generale ale acesteia sunt rezervate autorităţilor federale, în timp ce funcţiile obişnuite, de gestiune a activităţii curente, sunt de resortul fiecărei comunităţi.