Studiu comparativ state unitare AP Centrală

„Statul este o totalitate de cetăţeni, necesară pentru o existenţă autosuficientă”. (Aristotel)

Capitolul I. Noţiuni introductive privind statele federale

Doctrina de drept public, atunci când se referă la problema organizării politice a puterii, foloseşte trei principale noţiuni: statul unitar, statul fedral şi uniunea de state

Statul federal sau compus formează o uniune de drept constituţional, el este un stat descentralizat politic, rezultat din suprapunerea a două tipuri de state – statul federal şi statele federate, acestea din urmă renunţând la utilizarea exclusivă a suveranităţii lor.

În opinia lui Georges Burdeau , statul federal este acel stat care, cu toate că apare ca un singur subiect de drept internaţional public, este constituit din state membre ce îşi păstrează anumite atribute ale suveranităţii interne şi, în special, o parte importantă a puterii legislative. Statele membre (federate) se deosebesc de colectivităţile teritoriale locale din statul unitar prin faptul că posedă o competenţă proprie, fixată prin constituţia federală, în materie legislativă, executivă şi jurisdicţională, şi participă la formarea voinţei statului federal (central) deoarece organizarea parlamentului federal cuprinde, pe de o parte, o adunare care reprezintă ansamblul populaţiei (federaţia), iar pe de alta, o adunare care reprezintă statele membre

Doctrina de specialitate consideră statul federal ca fiind acel stat format din două sau mai multe state membre (federate) din unirea cărora apare un stat nou, distinct de cele care îl formează şi care are calitatea de subiect de drept

De asemenea, în literatura de specialitate statul federal este definit ca fiind o asociaţie de state care decid în mod liber, în virtutea suveranităţii lor, să-şi creeze organe comune, cărora le conferă o parte din competenţele lor, mai ales în domeniul militar, al diplomaţiei sau financiar. În general, înţelegerea dintre aceste state este consfinţită printr-un act politic (Chartă, Pact) prin care se stabileşte repartizarea competenţelor între statele federate şi statul federal

Statul federal alcătuieşte o uniune de drept constituţional, el este un stat descentralizat politic, rezultat din suprapunerea a două tipuri de state – statul federal şi statele federate, acestea din urmă renunţând la utilizarea exclusivă a suveranităţii lor şi împărţind competenţele lor cu statul federal Aşadar, statul federal depăşeşte descentralizarea sau regionalizarea, în prim plan nu mai apare competenţa administrativă (ca în cazul statelor unitare descentralizate) sau competenţa legislativă a statelor regionale, ci competenţa generală de a crea dreptul, de a crea o ordine juridică proprie, bazată pe o constituţie individuală a statelor federate, recunoscută prin constituţia statului federat.

Ca o consecinţă logică, suntem în prezenţa a două ordini constituţionale şi anume :

- Ordinea majoră a federaţiei;

- Ordinele minore ale statelor componente, federaţia fiind un fel de uniune de tip constituţional care are la bază, ca act de drept intern, constituţia federală.

Colectivităţile federate sunt veritabile state şi dispun de atribute de suveranitate, chiar daca aceasta nu este deplină. De asemenea, acesta are patru trăsături caracteristice principale:

- Unitatea statului federal, aspect care se relevă din punct de vedere al dreptului internaţional (statul fedral apare singur ca subiect al dreptului internaţional public, are singur capacitate internaţională);

- Pluritatea de state federate, în sensul că elementele componente ale federaţiei reprezintă ele însele entităţi politice complete;

- Autonomia constituţională a statelor federate, care se justifică din punct de vedere istoric prin modul de apariţie a federaţiei, din unirea unor state confederate;

- Suprapunerea parţială a celor două ordini constituţionale, între cele două existând relaţii de colaborare.

Statul federal, ca orice construcţie politică, este la intersecţia a două tendinţe divergente: tendinţa de centralizare (ce pune accentul pe competenţele statului federal) şi tendinţa de descentralizare (cu accent pe entităţile sale componente).

O analiză comparativă demonstrează că federaţia are tendinţa de a-şi rezerva domeniile cele mai importante, ce ţin de esenţa statului (apărarea, politica externă, finanţele), pe când componentele sale rămîn competente în domeniile care nu implică direct suveranitatea (sănătate, învăţământ, cultură, muncă etc.)

Până în anul 1993, definiţia statului federal se aplica doar unui singur stat membru al Comunităţilor europene, şi anume Germaniei.

În pofida trăsăturilor care o apropiau de statul federal, Belgia, care s-a angajat în procesul de federalizare încă din 1970, nu a ajuns în acest stadiu decât în 1993.

După 1 ianuarie 1995, în Europa există 3 state federale: Germania, Belgia şi Austria.

În continuare, voi prezenta structura de stat a acestor state pentru a demonstra că şi federalismul poate îmbrăca forme diferite.