Teoria Comunicării

1. NOŢIUNEA DE COMUNICARE

Toate definiţiile date comunicării, indiferent de şcolile de gândire cărora le aparţin sau de orientarile în care se înscriu, au cel puţin următoarele elemente comune: comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; comunicarea este un atribut al speciei umane; nici un fel de activitate, de la banalele activităţi ale rutinei cotidiene pe care le trăim fiecare dintre noi zilnic şi până la activităţile complexe desfăşurate la nivelul organizaţiilor, nu pot fi concepute în afara procesului de comunicare.

Comunicarea, afirmă Ioan Drăgan, “a devenit un concept universal şi atotcuprinzător pentru că “totul comunică”

Comunicarea a fost percepută ca element fundamental al existenţei umane înca din antichitate. În fapt, însăşi etimologia termenului sugerează acest lucru; cuvântul “comunicare” provine din limba latină “communis” care înseamnă “a pune de acord”, “a fi in legatură cu” sau “a fi în relaţie”, deşi termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de “a transmite şi celorlalţi”, “a împărtăşi ceva celorlaţi”.

2. EVOLUŢIA ŞI SEMNIFICAŢIA TERMENULUI COMUNICARE

Deşi termenul este de origine latină, primele preocupări pentru comunicare le-au avut grecii. Pentru aceştia, arta cuvântului, măiestria de a-ţi construi discursul şi de a-l exprima în agora era o condiţie indispensabilă statutului de cetăţean (trebuie însă să avem în vedere faptul ca accesul la funcţiile publice ale cetăţii era accesibil oricărui cetăţean grec doar prin tragere la sorţi). Mai mult, legile din Grecia Antică stipulau dreptul cetăţenilor de a se reprezenta pe ei înşişi în faţa instanţelor de judecată, textul lui Platon “Apărarea lui Socrate” fiind un exemplu în acest sens.

Elemente concrete de teorie a comunicării apar însă prima dată în lucrarea lui Corax din Siracuza, “Arta retoricii”, în secolul VI ante.Hr. Platon şi Aristotel vor continua aceste preocupări, instituţionalizând comunicarea ca disciplină de studiu, alături de filosofie sau matematică, în Lyceeum şi în Academia Greacă.

Romanii vor prelua de la greci aceaste preocupări (ca de fapt în toate domeniile de activitate), dezvoltându-le şi elaborând în jurul anului 100 ante Hr. primul model al sistemului de comunicare.

Evul Mediu, odată cu dezvoltarea bisericii şi a creşterii rolului său în viaţa oamenilor, odată cu dezvoltarea drumurilor comerciale şi cu cristalizarea primelor formaţiuni statale, va conferi noi dimensiuni comunicării. Putem vorbi chiar de o instituţionalizare a acestei activităţi, în sensul că în toate statele existau pe lângă liderul autohton indivizi instruiţi care aveau tocmai menirea de a se ocupa de redactarea actelor oficiale, de consemnarea faptelor, de elaborarea legilor. Mai mult, putem chiar vorbi de existenţa unui sistem comun de semne şi simboluri pentru anumite zone ale lumii. Este vorba, de exemplu pentru Europa, de folosirea cu preponderenţă a limbii slave în zona răsăriteană, ca limbă de circulaţie, ca sistem comun de semne şi simboluri, şi a limbii latine pentru zona apuseană.

Un rol important în extinderea comunicării l-a avut şi dezvoltarea drumurilor comerciale; acestea au facilitat crearea poştei ca principal sistem de comunicare, începând cu secolul XIV.

Epoca modernă a reprezentat boom-ul dezvoltării comunicării sub toate aspectele ei. Progresul tehnico-ştiinţific a favorizat apariţia telefonului, a trenului, a automobilului, intensificând comunicarea nu atât între indivizi, cât mai cu seamă între comunităţi; de asemenea, a determinat crearea de noi sisteme şi modalităţi de comunicare.

3. PARTICULARITĂŢI ALE COMUNICĂRII

Particularităţile comunicării sunt următoarele:

- comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatură unii cu ceilalţi, în mediul în care evoluează;

- în procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii;

- orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acţiunile verbale şi neverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui);

- orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, adică are loc într-un anume spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă;

- procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare odată iniţiată are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces;