Înregistrarea Mărcilor

1. Rolul si funcţiile mărcilor

Apariţia mărcilor a avut loc în timpuri străvechi, în momente greu de precizat. Din dorinţa de a-şi proteja mărfurile, producătorii au început să aplice pe produsele lor diferite semne. Descoperirile arheologice au atestat faptul ca grecii, romanii, chinezii, japonezii aplicau pe produsele lor de olărie şi porţelanuri, dar şi vinuri şi brânzeturi semne distinctive, numite “sigillium”. În Evul Mediu, dezvoltarea meşteşugurilor a determinat extinderea folosirii mărcilor, separându-se doua categorii de mărci:

- marca corporativă (signum collegi)

- marca individuală (signum privati)

Prima categorie era utilizată pentru atestarea respectării regulilor de fabricaţie a produselor în cadrul corporaţiei, iar a doua categorie pentru individualizarea, în interiorul fiecărei corporaţii, a produselor realizate de fiecare meşteşugar. Apare însă, în aceasta perioadă, problema protejării semnelor utilizate de meşteşugari împotriva falsificatorilor.

Dupa Revoluţia Franceză care pune bazele dezvoltării capitalismului in Europa, apar o serie de măsuri progresiste, între care cele legate de dezvoltarea şi protejarea mărcilor ocupă un loc important. Astfel, se recunoaşte dreptul fiecarui fabricant la o marcă pentru protejarea produselor sale. Se conturează funcţiile mărcii şi caracterul ei juridic şi ceea ce este foarte important, începând din 1857, sunt recunoscute şi mărcile de comerţ alături de cele de fabrică, făcându-se menţiuni cu privire la caracterul mărcilor, semnele şi denumirile care pot fi întrebuinţate, menţiuni privind produsele pe care se pot aplica mărci.

În România, se adoptă o lege a mărcilor in 1879, luându-se ca model legislaţia franceză, dar toată Europa este de acord că legea românească este cea mai completă. Prin această lege, mărcile erau protejate şi dreptul asupra mărcii îl avea cel care a utilizat primul marca respectiva. Mărcile erau ocrotite pe întreg cuprinsul ţării şi mărcile străine erau ocrotite la noi in ţară cu condiţia reciprocităţii de tratament pentru mărcile româneşti. În 1883 într-o conferinţă de la Paris este elaborată o convenţie pentru protecţia proprietăţii industriale care a intrat în vigoare în 1884 şi a fost semnată de 11 ţări, această convenţie creând Uniunea Internaţională pentru protecţia proprietăţii industriale, iar România a devenit membră a acestei organizaţii din anul 1920. În prezent, mărcile sunt înregistrate si bine protejate, fiind utilizate după reguli stabilite clar atât pe plan naţional, cât şi internaţional.

Marca este un semn distinctiv folosit de agenţii economici pentru a deosebi produsele şi serviciile lor de cele similare ale altor unităţi din ţară sau străinătate. Ea reprezintă în majoritatea cazurilor un element esenţial al valorii unei intreprinderi. Prin marcă producătorii sunt apăraţi împotriva concurenţei neloiale. Pe de alta parte, producătorul realizând parametrii calitativi prevăzuţi în certificatele de marcă, conferă garanţia calităţii pentru beneficiar; aceasta pentru că beneficiarul, prin intermediul mărcii, identifică originea produselor.

Existenţa unor semne distinctive cu funcţie de marcă în antichitate reprezenta o problemă controversată.

Dacă în antichitate existenţa mărcilor este controversată, prezenţa lor in evul mediu este unanim recunoscută. Dezvoltarea mărcilor este legată de activitatea corporaţiilor. Semnele grafice distinctive se aplică pe numeroase produse, fabricate sau naturale, iar embleme cu funcţie ornamentală ale editorilor se transformă şi ele în semne distinctive.

Corporaţiile reglementând riguros exercitarea profesiei, au făcut din marcă instituţia cu funcţiile care s-au transmis până în zilele noastre. În evul mediu, alături de mărcile de fabrică folosite pentru produsele corporaţiei au apărut si mărcile de comerţ ale distribuitorilor de produse.

Momentul care a marcat intrarea mărcilor si sub aspect normativ, în era modernă, a fost precedat de un altul, nu mai puţin important pentru comerţ în general: la 1 iulie 1836 cotidianul francez “La Presse” se lansează în publicitate. Abonamentul este fizat la 40 de franci, sumă care reprezintă jumătate din tariful practicat de alte ziare, dar o parte a veniturilor se realizează din vânzarea a ¾ din ziar pentru publicitate.

Conform legii franceze din anul 1857, dreptul la marcă se naşte din prima folosinţă, dar spre a fi opozabilă terţilor marca trebuia înregistrată. Chiar neînregistrată, ea era protejată ca orice proprietate. În afară de prima folosinţă, dreptul asupra mărcii se năştea prin înregistrarea la grefa tribunalului de comerţ sau a tribunalului de mare instanţă de la domiciliul deponentului. Depozitul oferea protecţie pe durata a 15 ani, iar acesta putea fi reînnoit.

Exceptând Statele Unite ale Americii, unde o lege a mărcilor a fost adoptată în 1845, în majoritatea ţărilor au fost adoptate legi în acest domeniu doar în a doua jumătate a secolului XIX. Legea franceză a fost sursă de inspiraţie pentru legile adoptate în Belgia, Olanda, Elveţia, Spania si Italia, dar în Anglia si Germania legile adoptate au fost relativ diferite.