Actori și abordări ale construcției păcii

Când în anul 1945, printr-un acord generos de voințe, erau puse bazele Națiunilor Unite, speranțele omenirii păreau îndeplinite „renășteau conștiințele, glasul rațiunii chema la căutarea... chezășiilor păcii... se puneau acele fundamente trainice relațiilor internaționale” care dădeau garanții reclădirii păcii și conviețuirii pașnice. Sublimele expresii, „Noi, popoarele Națiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generațiile viitoare de flagelul războiului... să practicăm toleranța... să trăim în pace unul cu celălalt...am hotărât să ne unim forțele pentru menținerea păcii și securității internaționale” au intrat în istorie dar nu au izbăvit omenirea de acel teribil flagel și nu au asigurat supremul bun: pacea.

Cu toate că deceniile care au urmat au adus noi și noi dezvoltări ale dreptului internațional și ale instrumentelor menite să prevină conflictele și să mențină pacea (a se vedea profundele schimbări în sânul Națiunilor Unite, acordurile și tratatele regionale, codificarea normelor și principiilor conviețuirii pașnice, ș.a..) „conflictele armate au continuat, îmbrăcând forme din ce în ce mai grave, cu tot arsenalul consecințelor lor distrugătoare”.

La început de nou mileniu, globalizarea transformă lumea. O minoritate de țări și indivizi concentrează beneficiile revoluției tehnologice, generând polarizări destabilizatoare cu efecte nedemne pentru societățile civilizate: criminalitate, trafic de droguri, arme și de ființe umane, terorism și teroare. „Sărăcia afectează peste două milioane de oameni, care supraviețuiesc cu mai puțin de un dolar pe zi”. Maladii, dispărute cândva, se extind progresiv, speranța de viață scade, iar accesul la tehnologii devine iluzoriu pentru jumătate din populația lumii.

Sărăcia și inegalitatea alimentează tensiunile interne și internaționale, constituind noi surse de război. în ultimii 15 ani conflictele interne au făcut peste 5 milioane de victime și mult mai multe strămutări și migrații de populație. Armele de distragere în masă au cunoscut dezvoltări alarmante, iar pericolul utilizării lor crește necontenit, susținând politicile de forță sau de amenințare cu forța.

Într-o lume a sărăciei, nesiguranței și insecurității, pericolele a noi și noi conflagrații, războaie sau conflicte sângeroase planează permanent, întrucât „aceste fenomene grave, accentuate de acumularea unor mijloace de distragere fără precedent, de multiplicarea presiunilor și a constrângerilor militare, economice și de altă natură, de actele de folosire a forței și a amenințării cu forța... pun în fața omenirii... marea problemă a eliminării definitive și irevocabile a războiului, a tuturor acțiunilor agresive din viața internațională”.

Tematica operațiunilor de menținere a păcii, cu atât mai mult utilizarea CIVPOL (Poliției Civile a Națiunilor Unite) în acest gen de operațiuni, a fost puțin analizată pe plan internațional, cu atât mai puțin în țara noastră. Iată, de ce, pentru România, țară care și-a definit prioritățile strategice într-un nou tip de alianțe, abordarea istoricului operațiunilor de menținerea a păcii este necesară. Din aceste rațiuni s-a născut și lucrarea de față, concepută ca sursă de informare și instrument de lucru pentru specialiști, organismele guvernamentale și practicienii domeniului, știută fiind participarea cu forțe armate, contingente de poliție și unități de jandarmerie pe teatrele operațiunilor de menținere a păcii.

Armata și operațiunile de pace

Pentru a înțelege rațiunile existențiale ale actualelor misiuni de menținere a păcii desfășurate sub egida ONU, este necesară o incursiune istorică asupra evoluției „activităților polițienești”.

Cu toate că, încă de la începutul secolului al XIX-lea, multe operațiuni de pace au inclus diferite „activități polițienești”, începând cu supravegherea modului în care polițiile locale aplicau legea, până nu demult acest aspect al operațiunilor pentru pace a fost neglijat, uneori chiar dezapreciat, întrucât erau preferate și stimulate componentele militare, în primul rând, si apoi politice sau umanitare ale acestor misiuni.

Se știe, de asemenea, că operațiunile pentru pace nu constituie invenții ale Războiului Rece și nici ale Organizației Națiunilor Unite; ele au apărut și s-au dezvoltat gradual încă de la începutul secolului al XIX-lea, pe timpul intervențiilor din colonii, sub forma asistenței militare pentru administrație, operațiuni la frontiere sau operațiuni multinaționale.

Evident, ele erau diferite de cele de astăzi, întrucât rațiunile și modalitățile de aplicare decurgeau din contextul colonial sau hegemonie a celor care le organizau. Scopul lor era, fără îndoială, acela de a menține sau de a reinstaura ordinea, pacea, un mediu intern ori zonal stabil. De aceea, ele au căpătat valențele și elementele unei administrații civile, cu suficiente componente, misiuni și atribuții, specifice poliției civile.

În manualul său „Militarul profesionist” din 1969, Morris Janowitz scria: „Armata este înclinată să creadă că activitățile polițienești include atribuțiuni mai puțin onorabile sau prestigioase”. De aceea, mult timp, poliția militară a întâmpinat rezistență la implicarea în aplicarea legii, având un statut inferior trupelor aeriene sau navale.