Aderarea României la NATO

Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949, creând o alianţă de 12 state independente (Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia, Portugalia, SUA şi Canada), decise să-şi asigure apărarea reciprocă şi colectivă.

Obiectivul prim al Alianţei Nord-Atlantice este asigurarea libertăţii şi securităţii statelor membre; atingerea acestui obiectiv se realizează prin mijloace atât politice, cât şi militare, asigurându-se respectul Actului constitutiv al Organizaţiei, cât şi al Cartei Naţiunilor Unite. De altfel, Tratatul Nord-Atlantic însuşi îşi găseşte sursa constituirii sale legale în articolul 51 al Cartei ONU, care face referire la dreptul inalienabil al statelor independente la apărare individuală sau colectivă.

Ideea de apărare comună şi de promovare şi slujire a unor interese securitare comune transpare şi din art.4 al Tratatului de la Washington: „Părţile se vor consulta de fiecare dată atunci când, după părerea uneia dintre ele, integritatea teritorială, interdependenţa politică sau securitatea uneia dintre părţi este ameninţată”.Vocaţia NATO o constituie, aşadar, protejarea democraţiei şi a drepturilor omului şi asigurarea supremaţiei dreptului.

De asemenea, Alianţa joacă un rol-cheie în domeniul gestionării crizelor, contribuind la prevenirea conflictelor prin luarea măsurilor adecvate atunci când există consensul membrilor în acest sens.

În perioada „războiului rece”, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a avut o contribuţie majoră şi incontestabilă la menţinerea stării de non-război şi la edificarea păcii.

După încheierea „războiului rece”, întrebarea care s-a conturat în legătură cu NATO a fost dacă Organizaţia continuă să mai aibă o raţiune de a fi şi misiuni de îndeplinit într-un mediu securitar complet nou.

Răspunzând acestei provocări, Alianţa şi-a impus o restructurare care să-i permită o contribuţie cât mai eficientă la elaborarea structurilor de securitate de cooperare pentru întreaga Europă.

La începutul anilor ’90, s-a luat decizia creării unei „noi” Alianţe. Principalele elemente ale acestei decizii erau: deschiderea Alianţei către noi membri, lansarea de noi parteneriate cu state nemembre, restructurarea aranjamentelor interne ale NATO, construirea unei Identităţi europene de securitate şi apărare mai puternice, acceptarea de noi misiuni, precum menţinerea păcii în regiuni aflate în conflict, punerea la punct a unor iniţiative de nonproliferare a armelor de distrugere în masă.

Prăbuşirea comunismului, însoţită de o nouă realitate geopolitică şi strategică, a determinat Alianţa să-şi deschidă de două ori porţile către fostele state comuniste. La 12 martie 1999, Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au fost primite în sânul Alianţei, iar în noiembrie 2002, alte şapte state europene au primit invitaţia de aderare: Bulgaria, România, Estonia, Letonia, Lituania, Slovenia şi Slovacia. În urma celor două „valuri” de aderare, numărul membrilor NATO se ridică la 26.

Astfel, După prăbuşirea sistemului comunist, în 1990, NATO a fost recunoscut oficial de toate statele foste comuniste din Europa, România fiind ultimul care a stabilit legături diplomatice cu NATO, în octombrie 1990.

La 20 decembrie 1991 a avut loc la Bruxelles reuniunea inaugurală a unui organism nou al N.A.T.O., constituit pentru a realiza o punte cu statele fostului Tratat de la Varsovia cu scopul stabilitătii euroatlantice: Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică (North-Atlantic Cooperation Council-N.A.C.C.).

România a solicitat formal aderarea la NATO la 18 septembrie1993.

La 2 octombrie 1993, presedintele Rusiei, Boris Eltan, avertizează printr-o serie de scrisori pe sefii de stat ai Frantei, Germaniei, S.U.A. si Marii Britanii că este impotriva includerii tărilor din Europa de Est in N.A.T.O. Liderul de la Kremlin, propune ca securitatea zonei est-europene să fie asigurată de Alianta Nord-Atlantică impreună cu Rusia. Peste cateva zile, M.A.E. al Romniei apreciază că niciuna din tările est-europene nu are nevoie de aprobarea presedintelui rus Boris Eltan pentru intrarea in N.A.T.O. In acelasi timp, secretarul general al Aliantei, Manfred Worner, se pronuntă in favoarea unei „eventuale” aderări la N.A.T.O. a tărilor din fostul Tratat de la Varsovia. Aceeasi pozitie este afirmată si de Volker Ruhe, ministrul german al apărării.