Aderarea Turciei la Uniunea Europeană și Problemele pe care Aceasta le Ridică

O abordare geografică şi istorică

Localizată la graniţa dintre Europa şi Asia, constituind un pod între două civilizaţii diferite, Turcia încearcă de zeci de ani să coexiste paşnic atât cu Islamul cât şi cu Occidentul, considerându-se atât o ţară europeană, cât şi un model pentru statele islamice. Dacă Europa ar fi definită numai din punct de vedere geografic, Turcia, care se întinde la sud-est de de strâmtorile Bosfor şi Dardanele (anexa 1), legând Marea Neagră de Marea Egee, este în primul rând o ţară asiatică, şi numai apoi o ţară europeană. Totuşi, Turcia europeană din perspectiva ideilor pe care le susţine.

În publicaţia The Economist, Brian Beedham arată că în circa două treimi ale ultimilor 2500 de ani Turcia nu a fost altceva decât o extensie politică, economică şi culturală a Europei. După 1453 (anul cuceririi Constantinopolului de către otomani) contactele dintre turci şi restul Europei s-au manifestat în primul rând în forme conflictuale, însă din 1856 Turcia (Imperiul Otoman) a fost privită drept o putere europeană, datorită contribuţiei pe care a adus-o, alături de Anglia şi Franţa la Războiul Crimeei. Chiar şi în această perioadă, când Turcia era în primul rând asiatică, politica ei externă era orientată către Europa.

Primul pas către Occident – reformele lui Atatürk

Marea schimbare însă, a survenit după 1920, când la conducerea noului stat ridicat pe ruinele fostului Imperiu Otoman a venit Mustafa Kemal (cel care şi-a câştigat pseudonimul de Atatürk, însemnând “Tatăl turcilor”). În anii `20 şi `30, prin mai multe serii de reforme calculate cu grijă, Mustafa Kemal Atatürk a încercat să îşi smulgă poporul din trecutul otoman şi musulman. Principiile de bază ale kemalismului (modul în care Samuel Huntington numeşte reformismul radical constând deopotrivă în modernizarea şi occidentalizarea în detrimentul promovării culturii indigene) erau următoarele: populism, republicanism, naţionalism, laicitate, etatism şi reformism. Respingând ideea unui imperiu multinaţional, “Kemal dorea să producă un stat-naţiune omogen, expuzându-i şi omorându-i pe armeni şi pe greci în acest proces ”. El l-a răsturnat apoi pe sultan şi a stabilit un sistem de tip republican occidental de autoritate politică. A abolit califatul, principala sursă de autoritate religioasă, a pus capăt educaţiei tradiţionale stabilind un sistem laic unificat de învăţământ public, a desfiinţat ministerele religioase, a înlăturat tribunalele religioase care aplicau dreptul islamic, înlocuindu-le cu un nou sistem de drept, bazat pe Codul Civil elveţian. De asemenea, el a înlocuit calendarul tradiţional cu cel gregorian şi a desfiinţat islamismul în calitatea sa de religie de stat. Încercând să devină un Petru cel Mare al Turciei (cel care a interzis boierilor ruşi să mai îmbrace caftanul), el a interzis folosirea fesului, deoarece acesta constituia un simbol al tradiţionalismului religios, i-a încurajat pe oameni să poarte pălării şi a decretat ca limba turcă să fie scrisă cu caractere latine, mai degrabă decât cu caractere arabe. Această ultimă reformă a fost de o importanţă fundamentală, întrucât a făcut imposibil ca noile generaţii educate în paradigma latinistă să aibă acces la vastul volum de literatură tradiţională; de asemenea, a încurajat învăţarea limbilor europene şi a scăzut analfabetismul. Astfel, redefinind identitatea naţională, politică, religioasă şi culturală a poporului turc, Kemal a încercat să promoveze dezvoltarea economică a Turciei. După cum aprecia Samuel Huntington, “occidentalizarea a mers mână în mână cu dezvoltarea economică şi a folosit mijloacele modernizării ” În urma reformelor lui Mustafa Kemal, Turcia a devenit o ţară laică, asemenea celorlalte ţări din Europa, cu diferenţa că populaţia este predominant musulmană.

Măsuri concrete în vederea aderării la structurile occidentale

Turcia a rămas neutră în timpul celui de-al doilea război mondial, considerat de Samuel Huntington drept “un război civil al Occidentului ”. Cu toate acestea, în timpul Războiului Rece, politica sa externă a tins către afilierea la structurile occidentale. Urmând în mod explicit modelele occidentale, Turcia a trecut de la un sistem bazat pe un singur partid conducător la un sistem pluripartidist. A făcut lobby şi, în cele din urmă a căpătat calitatea de membru N.A.T.O. în 1952, confirmându-i-se astfel calitatea de membru al Lumii Libere. Turcia a primit miliarde de dolari, reprezentând ajutor economic şi de securitate din partea Occidentului; forţele sale militare au fost antrenate şi echipate de către puterile occidentale şi integrate în structura de comandă a N.A.T.O., iar pe teritoriul său au fost găzduite baze militare americane. De asemenea, Turcia se alătură Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare în Europa (1948), Consiliului Europei în 1949, a devenit membru asociat al Comunităţii Economice Europene (1963), şi-a depus candidatura la UE în 1987, iar în ianuarie 1996 a intrat într-o uniune vamală cu aceasta.

În timpul Războiului Rece, Turcia a fost privită de către Occident ca un bastion estic al politicii de containment , prevenind extinderea Rusiei în către Marea Mediterană, în Orientul Mijlociu şi în Golful Persic.

După sfârşitul Războiului Rece, elita turcă a rămas, în marea ei majoritate, sprijinitoarea ideii ca Turcia să fie occidentală şi europeană. Susţinerea calităţii de membru N.A.T.O. a reprezentat totuşi produsul Războiului Rece. Sfârşitul acestuia în urma prăbuşirii blocului sovietic suprimă principalul motiv al acestei implicări şi duce la o slăbire şi la o redefinire a acestei coeziuni. Turcia nu mai este de folos Occidentului ca zonă tampon împotriva marii ameninţări din nord, ci mai degrabă, după cum ne-o dovedeşte Războiul din Golf, un posibil partener în tratarea unor ameninţări mai puţin importante din sud. În acest război, Turcia a procurat un ajutor crucial coaliţiei anti-Saddam, închizând, de-a lungul teritoriului său, conducta prin care petrolul irakian ajungea în Marea Mediterană şi permiţând instalarea de baze aviatice americane pe teritoriul său.