Antropologie în grecia antică

Importanţa pe care o are Grecia miceniană şi mai apoi cea clasică, i-a determinat multă vreme pe istorici să nu acorde decât un interes restrâns celor mai vechi aşezări omeneşti din Grecia. Totuşi, Grecia este o regiune importantă: prin aşezarea ei, pe una din posibilele căi de răspândire a primelor neamuri de oameni venite din Africa în Europa; prin aşezarea geografică: schimbările de climă, variaţiile vegetaţiei, modificările liniilor de coastă, ce culminează către 16 000 înaintea erei noastre.1

Mileniul al treilea prezintă deja apariţia unor adevărate civilizaţii, fie că e vorba de Ciclade sau de Argolida, fie de Creta.

Documentele care ne permit să trasăm liniile majore ale preistoriei Greciei, de la Epoca Pietrei la începutul Epocii Bronzului, sunt în exclusivitate documente arheologice, provenind din săpături şi din prospecţiuni, dar totuşi sunt insuficiente în plan geografic sau cronologic, şi variabile în privinţa aspectelor pe care le relevă: în funcţie de perioade şi situri; tipurile de obiecte descoperite; cunoaşterea mediului; metodele de săpare.

Prospecţiunile sistematice şi unele săpături s-au străduit, din anii 1960, să dea o idée despre primele aşezări omeneşti într-o Grecie cu totul diferită, ca peisaj şi climă, de ceea ce va fi ea către mileniul al VII-lea, când se stabilesc aici populaţiile neolitice. În timpul îndelungatei perioade a Paleoliticului, climatul de tip mediteranean nu se instalează decât cu greu,iar perioada dintre 16 000 şi 8 000 corespunde unui interval între condiţiile neprielnice ale perioadei glaciare şi o încălzire a climei, care atrage o dezvoltare rapidă a pădurii după 8 000.

Aşezările omeneşti în Paleoliticul Timpuriu rămân încă nesigure: numai câteva rare descoperiri de suprafaţă, sau descoperirea unui craniu în peştera de la Petralona, în Peninsula Chalcidică, aproape de Salonic, puteau corespunde acestei perioade: vechi de cel puţin 200 000 de ani, acest craniu ar putea data de 350 000 de ani şi ar fi astfel cea mai veche urmă a unei prezenţe omeneşti în Grecia. În Paleoliticul Mijlociu începe să se alcătuiască o hartă provizorie a siturilor. Principalele regiuni vizate sunt Thessalia, Epirul, regiunea Corfu, insulele din Marea Ionică, Eubeea şi Peloponesul. Aşezarea omului în Paleoliticul Timpuriu este atestată în Beoţia, în Thessalia şi în Epir. Cercetările

1. Toate datele prezentate în această lucrare sunt date dinaintea erei noastre, cu ecepţia celor care poartă precizarea contrară.

actuale încearcă să determine modul de viaţă al grupurilor de vânători-culegători, să le

urmeze în deplasările lor sezoniere sau temporare între diferitele adăposturi din aceeaşi regiune şi să le înţeleagă sistemul de folosire a resurselor naturale.

În scurta perioadă a Mesoliticului, care corespunde aproximativ mileniilor al VIII-lea şi al VII-lea, aşezarea omului este şi mai prost atestată. Această micşorare a numărului siturilor nu poate fi pusă pe seama insuficienţei cercetărilor. În această perioadă, în care părea că se dezvoltă un mod de viaţă sedentary bazat pe pescuit mai mult decât pe vânătoare, stocarea cerealelor sălbatice şi înmulţirea micilor unelte litice duc la presupunerea apariţiei primelor practice agricole.

Siturile principale din Grecia sunt caracterizate de o abundentă producţie din piatră şi os, de creşterea caprelor şi oilor, de cultura cerealelor şi de apariţia cioburilor ceramice. Primii locuitori rămân în limite modeste, instalaţi în apropierea apei şi a pădurii.

Sub această uniformitate generală a culturii neolitice, apar clar aspecte provinciale. Thessalia pare zona cea mai populată şi cea mai bogată a continentului grec în Neoliticul Timpuriu şi Mijlociu; se constată o deosebită densitate a populaţiei, cu sate la distanţe de numai câţiva kilometric, a căror ocupare continuă timp de mai multe generaţii. Casele din Thessalia, din chirpici si pe schelet de lemn, se deosebesc de micile aglomerări din Peloponesc sau din Creta, cu casele din cărămidă nearsă şi cu acoperişuri plate. Sporirea aşezărilor din peşteri, în sudul Greciei, poate indica o dezvoltare a păstoritului în aceste regiuni. Aceste diferenţe regionale pun problema modului în care s-a făcut neolitizarea în Grecia, într-o evoluţie lentă şi treptată.

S-a presupus deci, în aceste condiţii, migraţia unei populaţii de ţărani, probabil originară din Anatolia, care ar fi traversat Marea Egee în ambarcaţiuni mici, pentru a ajunge pe pământurile fertile din câmpiile Thessaliei, din Grecia centrală şi din Pelopones; absenţa aşezărilor agricole, în Neoliticul Timpuriu, la est de actuala Macedonie şi în Tracia se opune ipotezei migrării terestre, de-a lungul coastei de nord a Mării Egee. Dar cum evoluează oare, de la circa 6 500 la 3 300, Neoliticul? Marile faze, identificate prin stilurile ceramice şi aplicabile întregii Grecii, sunt bine determinate: Neoliticul Timpuriu, între 6 600 şi 5 800; Neoliticul Mijlociu, între 5 800 şi 4 800; Neoliticul Târziu, între 4 800 şi 3 800.

Neoliticul din Grecia se caracterizează, în special, prin ceea ce s-a numit colonizarea insulelor din Marea Egee. Navigaţia, în interiorul bazinului egeean, există de la sfârşitul Paleoliticului; dar abia în Neolitic apar aşezări permanente în aceste insule. Prima instalare are loc în Creta, cu două până la patru milenii înaintea celorlalte. Abia în Neoliticul Târziu apar urme ale aşezării omului în Ciclade, în cea mai mare parte a insulelor din Dodecanes, în nord-est, în Samos, Chios, Psara, Lesbos, Lemnos, etc. Cea mai veche dintre aceste aşezări pare a fi cea de la Hagios Petros.