Apărarea și securitatea comună în Europa

Introducere

Pierre Hassner scria că apărarea europeană trebuie considerată nu ca un „răspuns imediat la o amenințare militară și urgentă și precisă” ci ca un „test, reînnoit tot timpul, al priorităților respective ale europenilor, al voinței lor de uniune, al voinței și capacității lor de a refuza veto-urile”. Însă „ce poate fi mai nerealist decât să presupui o Europă realistă?” Singurele puteri care iau cu adevărat în serios apărarea europeană sunt China și URSS, „prima pentru a o încuraja, a doua pentru a-i pune obstacole”.1

Apărarea de află în centrul ambiguităților construcției europene, însuși termenul fiind polisemantic. Politica europeană de apărare cuprinde trei domenii: politica de apărare în sens propriu, adică protejarea suveranității teritoriului Uniunii și a locuitorilor ei; politica de securitate, care are drept scop menținerea stabilității la frontierele Uniunii și în zonele geografice care se află aproape de teritoriul său; politica de proiectare militară și civilă a Uniunii, prin care aceasta din urmă participă la menținerea păcii.2

Dorința de a înzestra Europa cu o apărare comună nu este nouă. Aceasta a întâmpinat numeroase piedici și eșecuri datorate în principal scepticismului statelor cu privire la cedarea suveranității într-un domeniu considerat vital. Cele mai importante dintre acestea au fost Comunitatea europeană de apărare și Planul Fouchet.

Totuși, abia la sfârșitul anilor 1990 și începutul anilor 2000 s-au putut realiza progrese substanțiale, explicate printr-o schimbare radicală a contextului internațional. Acesta este marcat de relansarea construcției europene începând cu mijlocul anilor 1980, prin încheierea Războiului Rece la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990 și prin perceperea tot mai pătrunzătoare a amenințărilor exterioare, convenționale și neconvenționale, pe care au accentuat-o atentatele survenite în Statele Unite pe 11 septembrie 2001.

1 C. Zorgbibe, Construcția europeană. Trecut, prezent, viitor, Editura Trei, București, 1998, p. 196.

2 B. Alomar, S. Daziano, Ch. Garat, Marile probleme europene, Editura Institutul European, Iași, 2010, p.417.

Comunitatea europeană de apărare

Izbucnirea războiului din Coreea în 25 iunie 1950 a fost percepută în acel moment ca primul act dintr-un al treilea conflict mondial, opunând Occidentul Uniunii Sovietice și urmând să se extindă foarte rapid în Europa.3 Consiliul atlantic din 26 septembrie 1950 redeschide problema Germaniei, americanii dorind ca Republica Federală să participe la sistemul de apărare occidental, după ce până arunci Alianța atlantică prezentase printre avantajele sale și o Germanie demilitarizată.4 Pentru Franța și marea Britanie este un șoc, războiul și ocupația fiind încă foarte aproape. Pentru Statele Unite, reînarmarea Germaniei nu poate fi negociată, însă Washingtonul este dispus să analizeze orice formulă care, fără să afecteze perspectiva acestei reînarmări ar oferi Franței garanții legitime.5

Președintele Consiliului, René Pleven, prezintă proiectul în fața Adunării Naționale din 24 octombrie 1950 un plan vizând o comunitate europeană de apărare. O armată europeană, integrată la nivelul corpurilor de armată, plasată sub o autoritate comună. Această armată urma să fie sub autoritatea unui ministru european al Apărării, numit de guvernele naționale, asistat de un Consiliu de miniștri și responsabil în fața unei Adunări Europene. Finanțarea urma să fie asigurată de un buget comun.