Armata europeană

În contextul unei slăbiciuni evidente a Europei prinse între cele două mari puteri, în decembrie 1949, Michel Debre, a prezentat o propunere pentru o uniune politică şi socială a statelor europene, bazată pe un sistem prezidenţial şi federalist care să aibă un arbitru ales prin vot universal pe o perioadă de cinci ani, un senat format din miniştrii statelor membre, o Adunare Europeană formată din delegaţii naţionali aleşi, ponderea acestora fiind în funcţie de numărul de locuitori (un deputat pentru fiecare un milion de locuitori) şi o Curte formată din judecători. (Dan Vătăman, 2011, Istoria Uniunii Europene, Editura Pro Universitaria, București, 21)

Obiective

În acest eseu îmi propune să prezint un scurt istoric al evoluției politicii externe și de securitate comună al Uniunii Europene, împreună cu perspectivele de viitor ale acesteia.

În literatura de specialitate se susține că, contextul internaţional nou determină Franţa să renunţe la politica dură față de Germania, care fusese până în acel moment cheia de boltă a diplomaţiei sale. Aceasta cu atât mai mult cu cât S.U.A. cer ca europenii să contribuie la propria lor apărare şi cu orice potenţial militar şi industrial disponibil, inclusiv cel german. Iată, de ce, Robert Schuman este încântat de planul lui Jean Monnet privind constituirea unei comunităţi europene pentru cărbune şi oţel. (Vasile Mircea Zaberca, 2001, Construcţia Europeană, 37) La 9 mai 1950, ministru de externe Robert Schuman prezintă declaraţia pregătită de Jean Monnet şi echipa sa, care conţine propunerea că Franţa, Germania, precum şi orice stat european interesat să-şi pună în comun întreaga producţie de cărbune şi oţel, plasând-o sub o autoritatea comună, puternică şi independentă, ale cărei decizii să lege statele membre. Se urmăreşte crearea unor solidarităţi de fapt, care să deschidă calea unor noi colaborări, cu scopul mai îndepărtat că reţeaua de legături create să ducă la uniunea politică. (Emanuel Corneliu Morgîrzan,2003, Introducere în dreptul comunitar, 8)

Totodată, există opinii în doctrina conform cărora cu cât dreptul este mai inflexibil în ceea ce privește efectul său obligatoriu atât asupra statelor membre, cât și în interiorul acestora, cu atât mai puțin dispuse sunt statele să renunțe la privilegiul lor de a controla elaborarea unui astfel de drept sau ”opozabilitatea” lui. Atunci când dreptul internațional este ”real”, când este hard, în sensul că este obligatoriu nu doar asupra statelor, ci și în interiorul acestora, și când există modalități juridice eficiente de control cu privire la felul în care este aplică, luarea deciziilor devine brusc foarte importantă, chiar crucială. Aceasta ar fi o

Page 3 of 6

modalitate de a explica de fapt ceea ce s-a întâmplat în cadrul Comunității în acea perioadă. Este vorba despre exact ceea ce numeam, în termenii lui Hirschman blocarea posibilităților de abandon selectiv - procesul prin care normele și politicile comunitare au fost consolidate într-o legislație obligatorie, înzestrată cu mijloace eficiente de control juridic. Intensificarea contestării a fost o ”reacție naturală” la acest proces. Statele membre au conștientizat importanța vitală a preluării controlului asupra procesului de luare a deciziilor, al cărui rezultat trebuiau să-l aplice și să-l respecte. Prin ”reacție naturală” nu ne referim la o relație cauzală simplistă. Nu dorim să sugerăm că hotărârile Curții în cazurile Van Gend em Loos (din 1963) sau Costa vs ENEL (din 1964) ar fi avut drept consecință directă decizia guvernului francez (din 1965) de a precipita criza care a condus la Acordul de la Luxemburg. Ceea ce sugerăm este că procesul de constituționalizare a creat o construcție normativă în cadrul căreia o astfel de evoluție politică precipitată este de înțeles. Cum normele comunitare, din punctul de vedere al esenței lor, erau importante și pentru că, în acel moment, ele erau situate într-un context ce nu permitea o aplicare selectivă, controlarea elaborării normei înseși rămânea singura opțiune pentru statele membre. (Joseph Halevi Horowitz Weiler, 2009 Constituţia Europei, 2009)

În perioada imediat