Aspecte politico-juridice ale Activității Diplomatice

Întroducere

Orice societate, orice organism social, pentru a evolua, trebuie să se supună unor reguli, fie şi numai din dorinţa de a evita dezordinea. Într-o societate evoluată, ordinea devine o necesitate inevitabilă şi imperioasă, întrucît complexitatea infinită a raporturilor umane impune respectarea unor reguli indispensabile desfăşurării paşnice a vieţii în comun. Raporturile dintre state nu pot fi fructuoase decît dacă se desfăşoară în cadrul unei forme de organizare acceptată de toţi şi care comportă respectul reciproc al legilor şi cutumelor altor ţări.

Diplomația are funcția de a servi totalitatea obiectivelor și metodelor pe care guvernul le elaborează în relațiile cu alte state, inclusiv atitudinea față de problemele internaționale, fiind în același timp o tehnică sau un instrument de punere în practică politicii externe. Diplomaţia guvernează relaţiile între state, atrage simpatii pentru ţară şi prieteni care să-i protejeze independenţa, integritatea teritorială și suveranitatea; promovarea relaţiilor bilaterale şi multilaterale în domeniile vieţii politice, economice, comerciale, culturale, ştiinţifice; reglementarea eventualelor probleme politico-juridice cu aceste state; asigurarea capacităţilor diplomatice necesare pentru a anticipa, a acţiona şi a reacţiona la evenimentele internaţionale ce sunt în măsură să afecteze interesele statului; respectarea şi dezvoltarea în continuare a dreptului international; respectarea dreptului omului ca bază a oricărei societăţi umane; realizarea, prin metode şi mijloace diplomatice a activităţilor specifice în vederea asigurării păcii şi securităţii internaționale.

Activitatea diplomatică ca o varietate deosebită a activităţii statale este o înfăptuită de anumite organe şi persoane oficiale. La organele constituţionale şi politice centrale şi persoanele oficiale care pot activa în domeniul relaţiilor externe se referă organele legislative, reprezentative, supreme, conducătorul statului, guvernul şi, în primul rând, Ministerului Afacerilor Externe.

Multiplele şi variatele probleme şi activităti care apar în sfera relaţiilor internaţionale nu pot fi rezolvate în totalitatea lor de către șeful statului şi ministrul afacerilor externe, deoarece ei nu se pot ocupa şi nici trata direct chestiunile internaţionale politice, economice, juridice, care apar între naţiuni.

Din aceste motive, a rezultat necesitatea de a crea şi întreţine în străinătate reprezentanţe diplomatice al statului care sînt însărcinate să negocieze şi să acţioneze în numele său şi să ajute la rezovarea problemelor cotidiene. Misiunile diplomatice promovează relațiile externe ale unui stat, desfăşurînd o activitate, al cărei conţinut depinde de raporturile existente dintre cele două state. Misiunile diplomatice nu fixează scopurile politicii externe ale acelui stat, ele sunt chemate ca, prin întreaga sa activitate, folosind instrumentele și specificul activității diplomatice, să realizeze și să pună în valoare politica externă a statului pe care îl reprezintă.

• Cadrul juridic al activității diplomatice.

Stabilirea relaţiilor dintre subiectele dreptului internațional a determinat necesitatea reglementării juridice a normelor şi regulilor de procedură internaţională. Tendinţele de unificare şi codificare a normelor dreptului diplomatic şi consular au condus la apariţia unui set de legi internaţionale obligatorii a fi respectate de către state. În acelaşi timp, există principii şi reguli întărite în actele legislative interne ale fiecărui stat, care reflectă obiceiurile locale şi, la fel, reglementează relaţiile dintre state, influenţînd direct asupra relaţiilor internaţionale. Respectarea bazelor politico-juridice, a bazelor serviciului diplomatic este importantă atât pentru înfiinţarea reprezentanţelor diplomatice, cît şi pentru stabilirea şi dezvoltarea relaţiilor diplomatice.

Activitatea diplomatică este reglementată de normele dreptului internaţional care iniţial erau norme cutumiare recunoscute ca obligatorii, devenite apoi norme juridice internaţionale în baza procesului de codificare a cutumelor existente.

Prima convenţie care a reglementat aspectele activităţii diplomatice a fost Regulamentul de la Viena cu privire la rangurile agenţilor diplomatici din 19 martie 1815, completat cu un Protocol de la Aix-la-Chapelle cu privire la clasificarea agenţilor diplomatici din 21 noiembrie 1818. În Regulamentul de la Viena din 1815, şefii misiunilor diplomatice sunt împărţiţi în trei clase:

a) clasa ambasadorilor, legaţilor şi nunţiilor;

b) clasa trimişilor, indiferent de faptul dacă se numesc miniştri sau în alt mod, acreditaţi pe lângă suveran;

c) însărcinaţi cu afaceri, acreditaţi pe lîngă miniştrii afacerilor externe.

Regulamentul stabileşte preeminenţa diplomatică în raport de rang, indicînd că în fiecare clasă rangul agenţilor diplomatici este în funcţie de data sosirii la post şi intrării oficiale în funcţie. Convenția obligă statele acreditare a stabili reguli uniforme de primire a agenţilor diplomatici din clasele respective.

Protocolul de la Aix-la-Chapelle a stabilit încă o clasă intermediară a şefilor misiunilor diplomatici, clasa miniştrilor rezidenţi, care, în ierarhia precăderii diplomatice, este plasată înaintea însărcinatului cu afaceri.

Conferinţa internaţională panamericană de la Havana din 20 februarie 1928, la care au participat 14 state latino-americane, a adoptat Convenţia de la Havana cu privire la agenţii diplomatici.

Convenţia se referă la agenţii diplomatici ordinari, care reprezintă guvernele lor în mod permanent, şi la agenţii diplomatici extraordinari, care sunt însărcinaţi cu o misiune specială, sau care reprezintă guvernele lor la conferinţele şi congresele internaţionale sau în organizaţiile internaţionale. Convenţia reglementează aspectele cu privire la imunităţile, privilegiile şi prerogativele agenţilor diplomatici, indicînd că toţi agenţii diplomatici, indiferent de clasă, cu excepţia problemelor privind aspectele precăderii şi etichetei, sunt egali în drepturi. În Convenţie se precizează ca agenţii diplomatici, în afară de funcţiile care sunt indicate în scrisorile de acreditare, au dreptul de a îndeplini funcţii permise de statul acreditant prin legislaţia internă. Concomitent, agenţii diplomatici se pot folosi de acest drept fără a intra în conflict cu legislaţia statului acreditar. De asemenea se prevede că agenţii diplomatici extraordinari se bucură de aceleaşi imunităţi şi au aceleaşi prerogative ca şi agenţii diplomatici ordinari.