Atitudini Pro și Contra Democrație în Filosofia Românească Interbelică

Democraţia – Atitudini Pro şi Contra

Scurtă incursiune în perioada interbelică

Perioada interbelică în România este cunoscută ca una a marilor reforme, a puternicelor mişcări în planul vieţii politice, dar şi a efervescenţei culturale. În această perioadă există confruntări între democraţie şi tendinţele autoritariste ale unor partide, dar şi între curentul europenist şi cel tradiţionalist. Unirea din 1918 a împlinit aspiraţiile mai multor generaţii de români, dar a fost urmată de numeroase probleme de natură socială, economică sau administrativă. După primul război mondial sistemul politic a intrat în circumstanţele unei crize istorice. În “Elite, partide şi spectru politic în România interbelică”, Stelu Şerban face o analiză asupra transformărilor politice care s-au produs în perioada dintre cele două războaie mondiale în România, observând că “primele alegeri interbelice au declasat partidele dominante şi abia la alegerile din 1922 unul dintre ele, Partidul Naţional Liberal, reuşind să revină la guvernare. Celălalt partid, Partidul Conservator, a dispărut de pe scena politică. În schimb au apărut noi partide politice, dintre care Partidul Poporului, Partidul Naţional şi Partidul Ţărănesc au determinat profund reconstituirea sistemului politic. Pe dimensiunea poziţiilor spectrului politic interbelic considerăm următoarele teme: edificarea naţională, reforma problemei sociale, dezvoltarea economiei şi reforma sistemului de guvernământ” .

Unul dintre cercetătorii avizaţi ai aces¬tei problematici, Irina Livezeanu, foloseşte sintagma „ofensivă cul¬turală” pentru a reda eforturile statului român de a pune în consonanţă provinci¬ile recent unite. Educaţia şi cultura (în sens larg) au constituit instru¬mentele cele mai frecvent invocate şi utilizate în procesul de „românizare” a noilor provincii. Din păcate, însă, acestea au fost asoci¬ate deseori unui naţionalism cu conotaţii negative: „Naţionalismul populist care a dominat discursul politic, social şi cultural în perioada interbelică era atât un subprodus cât şi un agent al activităţii ener¬gice de constituire a naţiunii, desfăşurată în acei ani. Date fiind car¬acterul covârşitor rural al românilor, caracterul străin al oraşelor din noile provincii, necesitatea de a spori elitele româneşti la dimensi¬unea noilor teritorii şi prioritatea stabilirii prezenţei româneşti în sfer¬ele cruciale ale culturii şi ale oraşelor, procesul de construire a naţiu¬nii a fost însoţit de intensificarea unui discurs antiurban, populist, xenofob şi antisemit” .

În plan cultural, perioada de după 1918 se caracterizează printr-o confruntare liberă între curente de gândire şi orientări stilistice diferite. Tendinţele, iniţiativele, evenimentele născute din această confruntare, îşi vor păstra elementele definitorii până către 1945, când noul val cultural importat din Uniunea Sovietică avea să le pună capăt şi să ducă la uniformizare şi distrugere de valori importante. În procesul definirii unei identităţi culturale româneşti, comparabilă cu cele mai mari culturi ale Europei moderne, perioada interbelică s-a constituit ca un moment de apogeu, în care se întâlnesc nume consacrate dinaintea Primului Război Mondial, dar apar şi noi personalităţi.

Problematica filosofiei interbelice

Filosofii care au animat perioda dintre cele două războaie mondiale, mare parte dintre ei fiind şi scriitori, nu puteau privi cu indiferenţă schimbările petrecute în preajma lor; implicarea lor este o atitudine firească dacă ne gândim la faptul că filosofii au fost cei care, încă din Antichitate, au cuprins ideile politice în ansambluri de idei, construind de-a lungul secolelor importante edificii de filosofie politică, de obicei ca părţi ale unor viziuni filosofice mai ample.

În cartea “Filosofii Paralele” Marta Petreu expune ca puncte de interes ale filosofilor interbelici:

- problema identitară românească,

- idei pro şi contra occidentalizării şi modernizării României,

- problematica istorică, politică şi ideologică a României şi

- disputa privind sincronizarea cu filosofia universală.

Marta Petreu consideră că teoria lui Titu Maiorescu cu privire la formele fără fond “a devenit mărul discordiei pentru generaţiile următoare” , discipolii acestuia disociindu-se în maiorescienii de stânga, D.Drăghicescu, E.Lovinescu, G.Ibrăileanu, Şt.Zeletin, care “au promovat o filosofie proeuropeană şi democrată a sincronizării cu Europa” şi maiorescienii de dreapta, C.Rădulescu Motru, A.C.Popovici, cei care “au promovat o filosofie de încetinire a influenţei Europei şi de dezvoltare cu prioritate a propriilor tradiţii; dusă până la limită, deformată, această ideologie autohtonistă a devenit argumentul justificativ al extremei drepte româneşti interbelice” .

Ne vom opri în acest studiu asupra atitudinii pe care o abordează unii dintre filosofii interbelici cu privire la democraţie. Contra democraţiei se plasează Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, iar în favoarea democraţiei Mihai Ralea şi Tudor Vianu.